După-amiaza cu nori şi vânt rece a ultimei zile de februarie a lăsat în urmă contraste şi ezitări de suflet, nerăbdare febrilă, puzderie de gânduri, urme de zâmbete acoperite de nelinişte şi emoţii: a lăsat, adică, iarna, frigul și nesperarea.
Azi ne trezim cu primăvara, chiar dacă încă e destul de zgârcit cu noi soarele și nu năvălește în geam flămând, dornic să se zbenguie și să râdă cu raze de aur, să se agaţe-n crengi şi-n zâmbetele trecătorilor înfrigurați.
E zintâi de martie, e un nou început, se simte peste tot parfum de zambile și curajoși ghiocei, un dor nebun de ducă ni se ghemuieşte-n suflet şi gândul o ia înaintea paşilor, pe alei, pe străzi, cu dor de-o primăvară fecioară, de-o primăvară surpriză, de-o primăvară albă şi parfumată cu flori de zarzări şi cu visuri verzi , strânse-n buchetul înlănțuit cu șnur de mărțișor.
Zintâi de martie este, pentru mine, zi de vizită, aceeași an de an, cu dragoste la fel, în cartea de poezie a celui mai drag dintre toți, a poetului Tudor Arghezi, poetul marilor tăceri și al marilor păreri de rău, al cuvintelor potrivite ca mărțișoare, „ca nişte inele,/ ca nişte brăţări, ca nişte cercei”, al adolescenței și visărilor mele.
Deschid cartea și „cartea geme” de frumuseți, de cuvinte întortochiate și suflate „cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde”, care umblă încă, după atâția ani de când au zburat din condeiul poetului și s-au înveșnicit, „prin mocirle cu stele/ de cositor/ după un mărţişor”.
Cele mai splendide și prețioase mărțișoare pe care le-am primit vreodată au fost cele de vorbe, căci palmele ce au acoperit, de atâtea ori, ochi înlăcrimați sau au sprijinit fruntea visătoare, cu desenată, în plaja lor de carne roz, harta complicată, imposibil de descifrat, a tot soiul de mistere, au zăbovit în multe nopți de nesomn asupra paginilor cărții de poezie în care stau ascunse toate răspunsurile la marile întrebări.
Din toată bogăția aceasta neasemuită, astăzi împart cu toate fiicele Evei, cu toate minunatele primăveri de carne și sânge care vă sunt alături și vă fac viața mai frumoasă și cu rost, cu stihurile poetului, cel mai de preț mărțișor:
”Nu am nici pietre, nici metale
Pentru suavele tale
Diafane frumuseți,
Adunate din sute de firimituri de vieți,
Din floare, din roua, din pasăre,
Ca niște mărgele de mei, de porumb și de mazăre
Cu acul și firul.
Gândul meu ca trandafirul
S-a întristat.
Am uitat
Să culeg și să opresc
O strachină din argintul ceresc.
Mi-l așternuse luna pe masa cu scule
Și puteam să fac giuvaere destule…

Trezește-te, haide, din somn și din puf,
Gâdilată-n ochi de un zuluf
În care bate soarele.

Fiindcă vreau să ți le citesc mărțișoarele…”
Tudor Arghezi, din volumul Mărțișoare, 1936
Să ne-mpodobim noi, fetele, cu mărțișoare, să ne prindem în piept sau la încheietura mâinii, unde vinișoarele albăstrui se întrezăresc, în arborescența lor ciudată, conferită de hazardul anatomiei, prin pielea translucidă și caldă, mirosind a patchouli, șnurul alb-roșu de mătase și să ne bucurăm delicat și inutil!
Albul și roșul mătăsii pe care ni-l punem azi pentru viață și pentru nădejde e un zălog că, dacă avem destul de mult curaj de a ne trezi și a pleca la drum, să rescriem, de la capăt, de la „a fost odată ca niciodată”, toate poveştile pe care le-am încurcat sau le-am trăit greșit, incredibila inimă pe care-o purtăm în piept, nu se știe, poate va renaşte din nou și va bate cu fluturări de aripi cum nu mai credeam, căci e și ea un mărțișor pe care viața ni l-a dăruit în primăvara fiecăruia.

Prof. Camelia Lepădat