Conform protocolului militar secret al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (încheiat la Moscova, la 31 martie 1961), autorităţile române au acceptat ca 12 divizii mecanizate (la pace, Diviziile 1, 9 şi 11 Mecanizate şi Diviziile 2, 10 şi 18 Infanterie), două divizii de tancuri (la pace, doar Divizia 6 Tancuri), un regiment de desant-paraşutare, patru regimente de rachete antiaeriene, precum şi patru regimente şi două divizioane de artilerie antiaeriană să fie la dispoziţia comandantului suprem (sovietic) al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – în cazul declanşării unui război. Totodată, în compunerea aceloraşi forţe se aflau, în caz de război, patru regimente româneşti de aviaţie de vânătoare (înzestrate în mod treptat cu MiG-uri 19 şi 21), două regimente de aviaţie de vânătoare-bombardament (echipate cu MiG-15, MiG-15 BIS, S-102 şi MiG-17), trei regimente şi două batalioane radiotehnice, un regiment de transmisiuni şi întreaga flotă militară maritimă şi fluvială românească.

Pentru dotarea armatei cu tehnică de luptă în perioada 1960-1965, autorităţile de la Bucureşti au prevăzut suma de 6157 milioane de lei. Din aceasta, 1157 milioane de ruble (4236 milioane lei) au fost alocate pentru importurile de produse speciale stabilite în vara anului 1960: 104 avioane MiG-21, radiolocatoare (din Uniunea Sovietică), sisteme moderne de apărare antiaeriană (S-75 „Dvina” şi S-75 M3 „Volhov”), mijloace de tracţiune (din U.R.S.S. şi Polonia), aparatură radio (din U.R.S.S., Ungaria şi R.D.G.) şi 423 tancuri mijlocii T-54 A (Polonia).

În paralel, începând din anul 1961 au fost modernizate tancurile T-34/85 aflate în dotare, în scopul îmbunătăţirii performanţelor de luptă şi prelungirii duratei lor de exploatare. Acele vehicule de luptă au rămas la unităţile mecanizate româneşti existente la pace, prevăzute în protocolul semnat la Moscova, la 31 martie 1961, precum şi la diviziile de infanterie. În acelaşi timp, Divizia 6 Tancuri urma să fie înzestrată treptat cu tancuri mijlocii T-54 A (care nu au mai fost livrate de polonezi), T-62 (propuse iniţial de sovietici) sau T-55 (care au ajuns în cele din urmă în România).

În raportul semnat de generalul Leontin Sălăjan la 22 martie 1961 şi clasificat „Strict secret de importanţă deosebită” s-a menţionat astfel: „Ţinând seama de posibilităţile noastre economice, recomandările făcute de către Comandamentul Forţelor Armate Unite, referitor la asigurarea cu tancuri, nu vor putea fi realizate în întregime.

Până în anul 1965 se vor asigura 100% cu tancuri 3 divizii mecanizate complete (câte 204 bucăţi) şi 3 divizii mecanizate uşoare (câte 120 bucăţi), 80% cu tancuri 1 divizie de tancuri (241 bucăţi) şi 30-50% fiecare din diviziile mecanizate şi de tancuri care iau fiinţă la mobilizare (câte 64-67 bucăţi) […]

Pentru a asigura exploatarea tancurilor ce se vor realiza până la sfârşitul anului 1965, este necesar să se prevadă, în plus peste planul aprobat, 103 autoateliere şi maşini speciale”.
Tot în anul 1961, Uniunea Sovietică a oferit României cantităţi mari de tehnică de luptă, armament şi muniţii, astfel: 200 de tancuri T 34/85 (fiecare cu câte trei unităţi de foc); 240 de tunuri antiaeriene S-60, cal. 57 mm şi 168 de tunuri antiaeriene KS-19, cal. 100 mm (fiecare cu câte cinci unităţi de foc); 8150 de carabine Mosin-Nagant (cal. 7,62 mm, model 1944); 1170 de puşti-mitraliere RPD (cal. 7,62 mm); 167 de mitraliere de companie RP-46 (cal. 7,62 mm); 200 de mitraliere SG-43 „Goriunov”, montate pe afet mobil (cal. 7,62 mm); 55.217.000 de cartuşe, cal. 7,62 mm, pentru carabina Mosin-Nagant, puşca-mitralieră RPD şi mitralierele SG-43 şi RP-46; 68 de sisteme PUAZO-6 de dirijare a focului tunurilor antiaeriene S-60 (cal. 57 mm), împreună cu 68 de telemetre pentru măsurarea altitudinii. Cele 200 de tancuri T-34/85, oferite gratuit, aveau un grad de uzură de 34%, fiind probabil scoase din înzestrarea unor unităţi ale armatei sovietice. Valoarea lotului de tancuri, împreună cu muniţia aferentă, a fost estimată la aproximativ 120 de milioane de lei.

VA URMA

Dr. PETRE OPRIS

Bibliografie:

A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 38/1989, f. 2; 15-21.

Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, p. 387-394.