…Și acestea fiind spuse, dar neauzite, întamplate, dar neștiute, am încheiat povestea. Au reușit să trăiască până la adanci bătraneți așteptând timp și fericire.
Nu cred că cineva și-ar dori ca acestea să fie rândurile care să fie scrise la sfârșitul vreunei povești. Totuși facem totul ca să ajungem acolo.
Fugim prin poveste și uităm să ne mai scriem.
Strigăm că nu mai e timp. Că timpul nu ne mai ajunge.
Ne învârtim într-o lume care pare că nu e a noastră și un timp care pare că nu ne aparține. Câteodată te simți luat de val și aruncat în locuri și situații pe care nu le recunoști. Expresia “timp limită” atârnă deasupra capului nostru și pare să ne istovească.
Uităm că avem oameni care ne așteaptă și uităm să ne așteptăm. Ne lăsăm în urmă.
Nu cred că timpul e de vină…
Nu mai avem răbdare! Cu noi și cu ceilalți…
Nu mai căutăm să-i înțelegem pe cei din fața noastră. Nu ne înțelegem pe noi! Fugim prin timp, deși el a rămas același. Rudele, prietenii, colegii se pierd în multitudinea de sarcini. Devin umbre de care ne-amintim din când în când. Nu avem răbdare să ne citim și să ne înțelegem mesajul. Aruncăm cuvinte goale, promisiuni și așteptări.
Nu mai avem răbdare să ascultăm, să ne vedem și să ne înțelegem chiar dacă nu stăm față în față. Ne aruncăm în discuții frivole care ne obosesc. Funcționăm bine. Foarte bine! Îndeplinim sarcinile. Ca niște adevărați roboți. Bifăm în agende. Ne obligăm să fim pe placul tuturor, în niciun caz al nostru. Nu mai ajungem acolo unde ne e inima.
Timpul ne poate reînvăța să ne privim în inimi, să vedem aproape, nu departe, să avem răbdare cu noi. Să ne dăm răgaz.
Să ne oprim puțin!
Să ne iubim!

Iulia Roșoiu