Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară. Direct din tranșeele războiului sau din spatele liniilor frontului, soldatul din Transilvania a reușit prin bunul său simț românesc să-și exprime prin versuri cuvântul doinit, adevărul despre bucuria, simțămintele, revolta, ura sau dragostea, sentimente izvorâte din nevoia de a se face auzit. În vreme de război, soldații care știau să scrie își exprimau de cele mai multe ori trăirile și sentimentele în agende sau prin scrisori pe care le trimiteau acasă celor dragi.

În primul rând, românii din Transilvania, provincie aflată la începutul conflictului mondial în 1914 în componența Monarhiei Austro-Ungare, au luptat în armata K.U.K (kaiserlich und königlich / imperială și regală) pe fronturile din Galiția și Italia, făcând parte cu precădere din Regimentul 51 „Svetozar Boroevic”, regiment care avea la începutul Primului Război Mondial două secole de istorie (a fost înființat în anul 1702 de Împăratul Leopold). Contingentele din care era format Regimentul 51 „Svetozar Boroevic”, își avea baza de recrutare în Transilvania, din actualele județe Cluj și Sălaj, iar documentele militare menționează că în 1914 componența sa etnică era 62% români, 34% maghiari și 4% alte naționalități.

Ulterior, românii din Regatul României au luptat, începând din august 1916 de partea Antantei. Concluzionând, poeziile scrise de soldații români din Transilvania care făceau parte din armata Imperiului Austro-Ungar, redau în primul rând trăirile semnatarilor în momentul scrierii, cunoscuți sau nu, și reprezintă mărturia faptului că moartea iminentă, în aceste împrejurări, l-a determinat pe soldatul român să se exteriorizeze și prin versuri, chiar dacă nu era poet, el făcând acest lucru simplu în termeni curați și conciși, constituind un adevărat patrimoniu personal pentru aceștia și contribuind nemijlocit la îmbogățirea istoriografiei care tratează Primul Război Mondial.

La Stanislau și Iostrăbița

Frunză verde de secară

Tristă veste este-n țară,

Veste rea și supărare

Căci este mobilizare,

Ca un fulger se lățește

În tot satu și sosește

Că toți cari o fost cătană

Să plece iar toți sub armă,

Dar îndată ce a sosit

Veste toți ne-am pregătit

Fără un pic de așteptare

Toți sunt gata de plecare

Dar eu încă sub poruncă

La’mpăratul fiind slugă,

Și îndată am pornit

La al patriei cuvânt

De dușmani să o păzim

Pentru ea toți să murim

Dar din sat câți am pornit

Toți voioși și tot glumind

În Huedin am ajuns

Și la stație ne-am dus

Acolo dac-am sosit

Cu toți pe tren ne-am suit

Până n-am mai încăput

Trei mașini o și venit

Pe vagoane le-au pornit,

Și c-o mare iuțală

Ne-au adus în Cluj la gară

Acolo iar jos ne-am dat

La casarmă-am alergat,

Și acolo ce-am văzut

Până trăiesc nu mai uit,

Atâți oameni s-au fost strânși

Câtă iarbă, câtă frunză

Păsările-n lăuntru da

Și pe loc ne îmbrăca,

Dar după ce-am mai stat,

Trei zile apoi și-o jurat

Și apoi în acea zi

Ne-a spus că noi vom porni

Și ne-om duce departe

Către Galiția parte

Și-n cele zi negreșit

După-amiază am și pornit

Și cu trenul ne-am tot dus

Până la Oradie am ajuns

Iar de-acolo în altă parte

Am fost spre miază noapte.

Apoi așa ne-am tot dus

Două zile și-am ajuns

La Stanislau nume avea

De-i oraș în Austria

Iar acolo jos ne-am dat

Minaje-am căpătat.

Pornind de-acolo ne-am dus

Tot pe jos către apus

Și-nturnând spre răsărit

Într-un sat noaptea-am sosit

Iostrăbița l-a chemat

Și-acolo <Rast> ne-o dat

Șase zile am odihnit

Până poruncă ne-o venit

Că de-acolo să pornim

Pe dușman să-l întâlnim

Cu el să ținem război

Ca să meargă înapoi,

Pe jos de-acolo am plecat

Șase zile ne-ncetat

Ziua noaptea ne-am tot dus

Fără-un pic de răpaus

Numai gustarea luam

Și-ndată iară plecam

A șasea zi am sosit

Glas de tun am auzit

Ș de ce ne-apropiam

Tot mai tare l’auzeam.

Iar în foc dac-am sosit

Ce-am văzut, ce-am auzit?

Puștile vai cum pocnia

Zeci de mii gloanțe ploia

Tunurile bubuia

De pământu’ tremura

Și nimica n’auzeai

Numai vai și iară vai,

Altul pușcat prin picioare

Alții’n mâini, altul prin foale

Iar pe alții l-ajungea

Pe loc îndată murea,

Tunul pe care-l lovea

Tot în bucăți îl făcea

Iară noi care puteam

Tot înainte mergeam

Fără teamă, fără frică

Și cu inima’ntărită

De trăim ori de murim

Noi înapoi nu pornim!

Căci noi așa am jurat

Pentru țară si împărat

De dușmani s-o apărăm

Pradă lui să n-o lăsăm!

Și în dușman când tăiam

Îndată jos îl vedeam

Cum sângele îi țâșnea

De pământu’ înroșea

Până-n coama calului

Sânge de-a Muscanului

Până-n șaua murgului

Tot sânge de-a Rusului

Dar oricâți Muscani pica

Tot mai mulți în loc venea

De pe noi ne’nconjura

Și tot așa neîncetat

Patru săptămâni am stat

De cinci ori foc am ținut

Și nimica n-am pățit.

Când a fost a șasea oară

Către pismaș mergând iară

Și noi doi inși laolaltă

Duceam cu patroane o ladă,

Iar dușmanul ni-o zărit

Cu tunul ni-o țeluit

Din tun grenade venea

De văzduhul spinteca

Deasupra noastră venind

Și atunci tare trăsnind,

Atunci la minut îndat

Dinainte ni-o picat

Tot pământu’ l’o împroșcat

Când <șrapnelul> jos s-au spart

Din el un glonț a venit

Prin picior m-a nimerit,

Parcă nici că nu simțeam

De nu sângele îl vedeam,

Și-apoi au alergat

Sanitari de m-au legat

Ne-au astupat rănile

Să nu curgă sângele,

Apoi eu tare încet

M-am înturcat îndărăt

Și așa am tot venit

Cu doruri și necăjit

Pân’apoi dela o vreme

Nemaiputând altu mere,

Am stat jos și-am odihnit

Pân’ o căruță-a venit

Și în căruță m-a pus

La Komarno m-a adus,

La gară dac-am sosit

Numai răniți am văzut,

Doctorii iar m-au legat

Apoi în tren m-au urcat,

Dară doi mi-a ajutat.

Trenu cu noi a pornit,

Numa’ncet și liniștit,

Și pe toți ni-o dus iară

Într’a noastră scumpă țară.

Și în Cluj când am sosit

De pe tren m-am coborât

În automobil ni-o pus

Și-ntr’un spital ni-o adus.

De când aici-am intrat

Durerile mi-o’ncetat,

Și mulțam lui Dumnezeu

Că-acum nu-mi așa rău,

Și-am nădejde cât de’ngrabă

La <Urlab> să mă sloboadă,

Ca să-mi văd ai mei părinți

Bătrâni, slabi și necăjiți,

Soție și-al meu băiat

Ce cu drag m-a așteptat,

Și-acum mă tot așteaptă

Ca să mă mai vadă odată.

Și aceste le-am pățit

Cu Muscanul afurisit

Mânca-mi-l’ar ciorile

Prin toate hotarele!

Frunză verde trei smochine

Acest vers e scris de mine,

Frunza-i verde-a bună samă,

Dumitru Faur mă cheamă,

Frunză verde de sasău

De naștere din Mărgău.

Scrisă de Dumitru Faur din Mărgău, infanterist în compania a 9-a, Regimentul 51 „Svetozar Boroevic”.

Surse:

–Cântece din răsboiu, din colecţia Dor şi Jele, editura Tipografiei „Carmen”, Pitru P. Baritiu, Cluj, 1915.

Prof.dr. Cornel Mărculescu