Auzeam pe mama deseori zicând.:
,,- Ehe, ce săraci am fost! Rămâneam într-o pâine neagră și noi, și porcu`! Am muncit cu bietu` tact-o, am plătit la bănci și la ceareuri…! ” și asta se întâmpla mai ales când voiam ceva, un lucru, chiar banal, dar pe care ea îl considera, din oarece motive, un moft.
Nu am înțeles niciodată cu adevărat cât de săraci am fost și de ce, dacă „am fost ”, dar nu mai eram, nu ne puteam permite unele și altele. Poate pentru că, încă, mai eram săraci și nu ne dădeam seama…altă explicație nu cred că exista!
Aveam pe bătătură, la vremea aceea, ca mai tot omul de la țară, o casă, o bucătărie de vară, un grajd cu fânar și magazie de cereale, cotețe și puț în curte, și păsări, și porc și grădină de legume…și peste toate, două salarii.
Cu ani în urmă, când am deschis ochii pe lume, în aceeași bătătură, privirea mea de la înălțimea a un cot și jumătate, s-a proptit rând pe rând într-o casă cu prispă , o odăiță cu celar, pe post de bucătărie de vară, un grajd cu fânar și…, și peste toate un salariu și niște zile-muncă la C.A.P. Ați sesizat vreo mare diferență? Voi nu, eu da! Pentru că eu am fost acolo, și pe vremea când eram săraci de nu ne permiteam nimic, și pe vremea când nu ne permiteam orice, dar nu mai eram săraci. De ce? Pentru că aveam altă casă și alt puț!
Casa veche bătrânească, pesemne aia care ne ținea săraci pe noi, se transformase într-o grămadă de lemne și un maldăr de pământ, iar puțul dinspre poartă, ăla care nu mai avea apă în el nici cât să ne ostoim setea, darămite să ne spălăm sărăcia, fusese lăsat să odihnească la umbra părului ce-l străjuia. Locul casei îl luase o alta nu prea mare, dar nici mică, din cărămidă, cum începuse a se ivi câte una pe ici pe colo, iar un alt puț, proptit în hotarul dintre curtea bunicilor și cea a părinților mei, lângă pârleaz, adânc până în măruntaiele pământului, cu manivelă și găleată, acoperit și văruit trona la loc de cinste.
Cred că puțul acesta a fost primul semn de „pricopseală”, cu toate că ne aparținea numai pe jumătate, căci apa lui a fost dătătoare de viață casei și nouă tututor.
Am asistat, pe viu, la naștera lui. E mai mic cu câțiva ani decât mine. Vreo cinci. Pentru „facerea” lui a fost nevoie de…reorganizare. Mai știți grajdul acela? A trebuit să își schimbe orientarea: de la dreapta, a trecut la stânga! De dragul progresului, nu de alta, cu toate că după aceea a trebuit să i se acorde oarece îngrijiri speciale, dar s-a rezolvat.
Apoi, a fost chemat nea David, puțarul dintr-o comună vecină, să vadă ce și cum, și în scurt timp a adus fel de fel de unelte și o grămadă de ghizduri de beton, câțiva oameni pricepuți și au început goana după apă. Au săpat zilnic, preț de vreo două săptămâni, ajutați bineînțeles și de ai mei și de oameni din vecini, căci era muncă nu jucărie.
Parcă îi văd, în zilele acelea toride de vară, cu piepturile goale, cu pantalonii suflecați, cu batiste înodate pe capete ori cu coifuri de ziar, plini de noroi, adâncindu-se, pe zi ce trecea, într-o groapă ca o pâlnie imensă, înădind la scări, protejând la maluri, scoțând găleată după găleată de pământ negru, ori humos, ori nisipos, după cum era stratul pe care îl traversau, formând în jurul gropii maldăre țuguiate de pământ jilav. Eram acolo în fiece dimineață, de cum auzeam larmă pe bătătură curioasă și nerăbdătoare să văd fundul pământului. Mă mai lua câte unul la rost, să nu îi dau de belea apropiindu-mă prea mult de margine, dar i-a ferit Dumnezeu. Și de mine și de ploaie! Ziceau : „-Să dea Dumnezeu să nu plouă rău, să punem măcar câteva ghizduri!” Și n-a plouat, decât o dată, când nu se duseseră prea mult cu săpatul, erau încă în pământul tare, humos.
Aveam un vecin, nea Marin Peciocu”, hotărât că dacă iese la Gogu apă bună, nu îl mai lasă pe David să plece până nu îi face și lui puț…drept în drept. Venea zilnic nu să sape, să vadă cum merge treaba, căci era om bătrân, dar ambițios. În ultimele zile, atunci când se așteptau să dea de apă, nu mai pleca acasă, să fie martor, zicea el, când țâșnește apa din pământ. Și într-o zi, un firicel firav de apă a răzbit din adâncul pământului, în groapa din grădina noastră. Bucurie mare, dar scurtă. Apa era bună, însă puțină. Nu era stratul potrivit. Ziceau ei, nu era piatră spălată, încă era pămînt în ea. Așa că a doua zi, dă-i și sapă, și prin piatră și prin apă, până s-a auzit, ca un ecou la buza puțului:„- Apă, băăăă!” Din partea dinspre munte, din curtea bunicilor, venea apă multă, pe piatră mare, spălată, semn că dăduseră de firul izvorului.
Izvor de apă vie, dătătoare de viață, temelie de casă, amestecată cu sudoare și lacrimi de bucurie, ce curge nestingherit din acea zi și până astăzi, făcând numai scurt popas prin grădina lui nea Marin, a lui nea Gore, a tanti Vichii și-a altor oameni sporindu-le, ca și nouă, avuția.
Poate aici era explicația la afirmația:„- Ce săraci am fost!” Nu era vorba despre ce era pe bătătură și în buzunare. Nu în asta stătea sărăcia sau bogăția omului. Important era să ai în bătătură apă, esența vieții! Apa aceea din fundul pământului, pe care eu, pe la vreo cinci ani, am văzut-o cu ochii mei.
Și am mai văzut cum se bucurau oamenii, cum ciocneau paharele de țuică…Nu îmi aduc aminte, dar cel mai probabil, după cum cere tradiția locului, să-i urezi prorietarului de bine, îmi imaginez aceaste dialoguri cam așa, și am intuiția că nu sunt prea departe: ,,-Hai să fie cu noroc, nea Gogule! Ce apă bună și rece, te unge la suflet. Mai bună ca țuica!” iar bunicul, care avea un răspuns la toate, cu haz și bun de șotii să fi răspuns: ,,-Păi, dacă e așa, de ce bei țuică și nu bei apă?”
Bucuros era și tatăl meu, tot Gogu, sigur fiind că o dată cu reușita fântânii din răzor se întrevedea, încet dar sigur un bob de prosperitate.
Apoi am văzut cum au coborât rând pe rând ghizdurile, cu grijă să nu se spargă, cum au aruncat tot pământul de pe mal în jurul lor, cum au bătătorit cu maiul bine, bine, să se așeze, și cum din groapa aceea imensă nu mai rămăs nimic.
Ba da, a rămas un ghizd de suprafață, multă vreme străjuit de doi peri, prin care se scoate, încă, licoarea aceea magică numită, simplu, APĂ!

Flori Bungete