În vara anului 1456, Vlad Țepeș reușea să ajungă pentru a doua oară -după fulguranta experiență de la sfârșitul anului 1448- domnitor al Țării Românești. Instaurând o domnie autoritară, fiul mijlociu al lui Vlad Dracul a eliminat fără ezitare toate elementele șovăielnice și neloiale existente în țara muntenească. Lupta antiotomană deja se prefigura. În luna aprilie a anului 1457, domnitorul român îl ajută cu forțe militare pe Ștefan cel Mare să ocupe tronul după înfrângerea primului domn al Moldovei care a plătit haraciul turcilor, Petru Aron.
Începând cu anul 1459, Vlad Țepeș refuză să mai achite tributul Sultanului, invocând diferite scuze. Speculând contextul politic internațional- Papa Pius al II-lea convocase în anul 1459 o întrunire la Mantua prin care afirma răspicat necesitatea urgentă a inițierii unei cruciade antiotomane-, Vlad va perfecta o alianță în anul 1460 cu cel care trebuia să fie vectorul cruciadei, regele Ungariei Matia Corvin. Contribuția lui Matia Corvin la acest proiect va fi una inexistentă.
Auzind aceste zvonuri, Mehmed al II-lea a încercat în mai multe rânduri prin trimișii săi – grecul Catavolinos, Hamza și Mahmud Pașa- să elimine acest adversar incomod de la sud de Dunăre. Planurile cuceritorului Constantinopolului au fost dejucate abil de Vlad Țepeș, cel care în iarna anilor 1461-1462 a declanșat o acțiune militară furibundă peste Dunăre, distrugând majoritatea zonelor de-a lungul fluviului aflate sub stăpânirea turcească. Bilanțul victimelor a fost unul enorm, aproximativ 24 000. Vlad a trimis o scrisoare regelui ungar la 11 februarie 1462 în care se specifica numărul celor sacrificați. Alături de scrisoare au fost trimiși și mai mulți saci plini cu urechile și nasurile victimelor. Mai mult ca sigur, în afară de soldații turci care apărau garnizoanele, mulți nevinovați și-au pierdut viața în acest raid atavic. Replica Sultanului a venit în vara anului 1462. La data de 4 iunie deja trupele otomane traversau Dunărea. În privința efectivelor militare ale acestora părerile istoricilor sunt împărțite. Mai aproape de adevăr mi se pare varianta lui Matei Cazacu: între 60 și 80 de mii. De cealaltă parte, armata lui Vlad înregistra între 20 și 30 de mii de ostași.
După debarcarea pe teritoriul românesc, trupele turcești au fost în permanență hărțuite prin atacuri inopinate de către soldații valahi. În noaptea dintre 17-18 iunie 1462, în apropiere de Târgoviște, va avea loc celebrul atac declanșat de Vlad Tepeș împotriva Sultanului. Voievodul român alături de aproximativ 7000 de călăreți a pătruns în interiorul taberei otomane cu scopul de a-l ucide pe Mehmed al II-lea. O luptă acerbă a avut loc preț de câteva ceasuri. Odată cu ivirea zorilor Vlad s-a văzut nevoit să se retragă, mai ales după ce un comandant de-ai săi, Galeș, nu reușise să se sincronizeze la acest atac după cum fusese stabilit anterior. Nicolae Iorga afirma pe bună dreptate despre acțiunea lui Țepeș : „ până la acest moment nimeni nu se ridicase la cutezanța cu care domnitorul român a atacat tabăra otomană, vizând clar uciderea Sultanului”. Atacându-i surprinzător, pe timp de noapte, într-un iureș cotropitor, domnul muntean spera și la distrugerea psihicului armatei otomane, care până la acest moment fusese înfometată și hărțuită în permanență. Prin urmare, chiar dacă nu atingea scopul principal, în speță uciderea Sultanului, incursiunea lui Vlad își îndeplinea un alt obiectiv, acela de demoralizare a turcilor prin panica răspândită în interiorul lor.
După consumarea atacului, armata otomană și-a continuat înaintarea și la câțiva kilometri de Târgoviște factorul psihologic își făcea din nou simțită prezența. O panoramă apocaliptică cu mii de oameni trași în țeapă în frunte cu Catavolinos și Hamza Pașa alături de ceilalți prizonieri de război și probabil adversari interni ai domnitorului l-a întâmpinat pe cel mai mare împărat al vremii. Văzând grotescul spectacol, Mehmed al II-lea se pare că ar fi afirmat că nu poate să cucerească țara unui om care este capabil de așa ceva, și încă de mai mult de atât. La data de 29 iunie 1462 Sultanul se afla pe drumul de întoarcere la Brăila, iar la 11 iulie ajungea la Adrianopol. Neprimind ajutorul militar promis din partea regelui Ungariei, fiind părăsit și de o parte din soldați, Vlad Țepeș a fost nevoit să constate obținerea domniei de către fratele său mai mic, Radu cel Frumos, omul turcilor, la jumătatea lunii august. La 8 septembrie 1462 se pare că a avut loc ultima ciocnire militară între Radu și Vlad, defavorabilă ultimului. După acest moment, Matia Corvin, cel care trebuia să-l sprijine pe Vlad Țepeș în lupta antiotomană a apelat la un tertip, acuzându-l, incredibil, tocmai de o eventuală colaborare cu Sultanul și l-a făcut prizonier la data de 26 noiembrie 1462.
Prof. Alin Manole
