Motivele acestor poezii, sunt luate din noianul adâncilor dureri, trăite de neamul nostru în anii suferinței, sau din vălmășagul atâtor fapte eroice, văzute de mine, auzite la alții și uneori citite în ziare sau în comunicatul nostru oficial. Și un popor, al cărui avânt sufletesc și sublimă iubire de țară, se ridică cu mult deasupra dorului de țară, ce – cu toate amărăciunile ei – ni-i totuși atât de scumpă;  un popor pe care în preajma morții, în foc și-n suferințe, îi uită pe ai lui ce așteaptă acasă-n lăcrămi și moare până la unul, din dragoste de neam, pe brazda plătită cu sânge, de moși și de strămoși; să-nvețe tot vrăjmașul, să-nvețe și copiii din vremuri viitoare, că o astfel de sămânță omenească, nu piere niciodată, căci are un Dumnezeu, ce-i poartă veșnic grija.

Maior Virgil Cârstescu

Sergentul Cătălin

Răsărise iarbă verde pe bordeie,

Unde sta de pază, bietul Cătălin.

Se sfârțise iarna tristă de tranșee,

Și pe fund de șanțuri greu i-era să steie,

Când vedea`nverzită frunza de anin.

Se pornise gândul la ai lui, să-l fure,

Gândul la nevastă și la doi copii,

Alerga zadarnic dorul prin pădure,

Și-l făcea sărmanul tot mai mult să`ndure,

Căci bătea tot drumuri, triste și pustii.

Șase luni de zile își păzise satul,

Fără chip să aibă de-acas`vr`un răvaș,

Își ceruse voie și-l păștea păcatul,

Să pornească razna, să colinde satul,

Unde se`ncuibase trupe de vrăjmaș.

Și`ntr`o noapte plină cu potop de stele,

Ce-a făcut sergentul, cum s-a strecurat,

C`a trecut nălucă printre sentinele,

Prin atâtea piedici și printre rețele,

Și-a intrat el singur, nevăzut, în sat.

S-a oprit de-a dreptul la a lor vecină,

Pe pârâu devale, la pod, lângă punți.

Luna răsărise tainică și plină,

Și vărsă în noapte pulberi de lumină

Peste răslețiul sat de lângă munți.

S`a`ngrozit femeia rău, ca de satana,

Căci venise parcă de peste mormânt,

Dar când a`ntrebat-o: ce face Ileana?

-Ce-i mai fac copiii? A`ndreptat sărmana,

În potop de lăcrămi, ochii spre pământ.

Și i-a spus cu milă, cea mai tristă veste,

Că nu sunt acasă…că-s duși…c`au murit,

Că`n sat a fost jale, groaznică poveste,

C`a jertfit dușmanul, fete și neveste…

Și-a lui, de durere, a înnebunit.

Și i-a spus în urmă, cum de-o săptămână,

A plecat din casă și cum mai plângea,

Cum și-a luat copiii amândoi de mână,

Și gonind devale, s-a dus la fântână,

Și cu ei în brațe, s`a svârlit în ea.

Și i-a spus că vântul, noaptea, trist adie,

Parc`ar plânge moartea, greu, peste ruini,

Că povestea toată-satu`ntreg o știe,

Că trei zile`n urmă cas`a fost pustie,

Dar că`n ea stau astăzi lifte de străini.

Greu i-a fost sărmanul vorbă să mai scoată,

Și-a căzut grămadă`n lungul de pridvor.

Se`ncuibase`n suflet desnădejdea toată,

Se`nvârtiau în minte-i gândurile roată,

Cum ar fi să facă, cel mai crunt omor.

A plecat deacolo, hotărât să moară,

Dar n`a vrut să spună gândul, nimănui.

Aiurit cu totu-a coborât pe scară,

C`un topor ținându-l într-o subțioară,

S-a urcat în taină, în căsuța lui.

Intrat în odae, fără nicio grabă,

Să nu-i scape vrunul, i-a`nchis ca pe hoți.

Dormeau duși soldații, în lumină slabă…

Cătălin săracul…s-a pornit pe treabă,

Și`n mijloc de țeastă, i-a croit pe toți.

A ieșit în urmă și dând foc la șură,

A`nceput să ardă casa` vâlvătăi,

S-a ascuns departe, într-o bătătură.

Mult a stat acolo, pân`ce numai sgură,

Aducea devale, vântul în bătăi.

A pornit spre ziuă, să-și dapene firul

Lacrămilor sfinte ce se înțeleg,

Și plângând cu hohot, privind cimitirul,

Se citea pe față-i, jalea și martiriul

Cu toată durerea, unui neam întreg.

Sursa: 

-Virgil Cârstescu, Din vremuri grele. Poezii eroice, cu o prefață de Nicolae Iorga, Ediția I, Cluj-Napoca, 1919.

Prof.dr. Cornel Mărculescu