Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară. Direct din tranșeele războiului pentru Întregirea Națională (1916-1918), soldatul și ofițerul român a reușit prin bunul său simț românesc să-și exprime prin versuri cuvântul doinit, adevărul despre bucuria, simțămintele, revolta, ura sau dragostea, sentimente izvorâte din nevoia de a se face auzit. În vreme de război, soldații care știau să scrie își exprimau de cele mai multe ori trăirile și sentimentele în agende sau prin scrisori pe care le trimiteau acasă celor dragi.

Poezia exprimată de Ștefan I. Sorescu, este expresia unei trăiri sincere, scrisă cu arma în mână, aparținând clasicismului nostru popular cu un pronunțat stil ce conține elemente de baladă eroică. Ștefan I. Sorescu nu avea studii superioare, având doar 7 clase, dar iubea mult literatura, în special poezia, și totodată, era un preromantic cu un pronunțat spirit meditativ, îndrăgostit de câmp și pădure. Însă, cel care îl caracterizează cel mai bine, este George Șt. Sorescu, fiul poetului: „…înalt, cu trăsături fine, cu fața puțin prelungă, cu ochii mici și pătrunzători, lat în umeri, cu pasul rar, cu securea la cot când mergea la pădure. Râdea spontan și sonor când era dispus. În rest, zâmbet discret. Îi reconstitui imaginea din câteva amintiri”. Ștefan I. Sorescu se pare că a scris un masiv volum de poezii, dintre care un volum, l-a predat personal prin Nicolae, un frate mai mare, lui Petre Răducanu, un consătean stabilit la București, volum care din păcate a fost pierdut. Alte două manuscrise i-au fost pierdute, dintre care unul a fost ridicat de către un ofițer, pe front (comunicat de Petre Popescu din Bulzești), iar celălalt manuscris, ar fi rămas la Dumitru Deliu, aspect comunicat de către Dumitru Mitrache, tot din Bulzești, județul Dolj.

Ideea transcrierii poeziilor lui Ștefan I. Sorescu, atâtea cât au mai putut fi salvate, îi aparține unui alt fiu al poetului, Marin. Șt. Sorescu, care și-a dorit să scoată la lumină Rădăcina poetică a Soreștilor, reușind astfel să readucă în actualitate versuri autentice scrise direct de pe front de către părintele său, glorificând marile lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Inamicul în țară

Foaie verde trei granate

Vin nemții, cuceresc sate,

Cuceresc țări și orașe,

Sperie copii din fașe.

Trec bulgarii Dunărea

Se-ntâlnesc în Țara mea.

‘Ncep să râdă de femei,

Fetele sunt pentru ei.

Copilele speriate

Fug în cârg refugiate

Și pe moșnegii bătrâni

Îi chinuiesc ca pe câini,

Să le dea vin, băutură

Și mâncare de friptură.

Nemți cu divizii întregi

Se-ndreaptă spre București.

Și prin sate când trecea

De cătane întreba,

De cătane românești,

Uitându-se prin ferești.

Ei, în treacăt, cum trecea

Și pe cine întâlnea

Se punea și desculța

Bun—mbrăcăminte lua;

Căuta-n lăzi pungi cu bani,

Dezvirgina fete mari.

Foaie verde trei aglici

Lua care de rechiziții.

Depozita-n magazin

Credea că așa rămân.

Era jale și suspin,

Era pradă, chinuri grele

Jafuri și bătăi de joc

Parc-a pus Dumnezeu foc.

Poliții, ordine stricte

Dădea nemții dinainte.

De strângea din orice sat,

Porci și vite de mâncat,

Mai strângea găini și ouă,

Lapte și untură nouă.

Sărbătoare nu ținea,

Slujbă nici nu exista.

Frunză verde trei granate

Zburau păsările toate

De bubuituri turbate.

Tot omul era străin

Văzând Țara lui în chin.

De orice liftă spurcată,

N-aveai pace niciodată.

Trebuia să-i dai ce cere

Că-i amarnică durere.

Ș-altă verde ca trei pești,

Neamțule, al dracu’ ești!

Ai venit ca să cerșești

În țara mea să trăiești.

Că la tine nu găsești!

Erai slab și pocăltit

Acum ești gras și-mplinit.

Băutură ți-am lăsat,

Magazin de încărcat

Și efecte de-mbrăcat

Le-ai trimis în țara ta,

Dar le plătești cu pielea.

Foaie verde de-un șerpet,

Ei se opresc la Siret,

Prin a Rusiei cliență,

Sub a noastră rezistență.

Acolo cum se oprea,

Frontu’ complet lî-ncheia

Luptă mare se-ncingea.

Liniște se mai făcea.

Acum iarnă grea era,

Iarnă grea, iarnă cu foc,

De-ngheța omul în loc.

Vai de străinu ce era,

Plecat de la casa sa!

Mâncat, nemâncat stătea,

Prin Moldova rătăcea,

Fără bani de cheltuială

Și haine de primeneală.

Acum ce s-a petrecut

Vă puteți închipui,

Că e-anevoie de-a scri.

Ș-altă verde viorea,

Primăvara când sosea

Ofensiva se gătea.

Mackensen se bizuia

Ca să ia și Moldova,

Să știe socoteala,

Era bazat în putere,

Trenuri și mitraliere,

Le strângea la Mărășești

Că-s armate românești.

Le dădea ordine stricte

Să meargă frontu-înainte.

Iar când fu ceasu’ din urmă,

Moarte singură-i-adună.

Ei veneau așa-nforțați,

De trei zile nemâncați.

De Mackensen blestemați.

Dar firea românilor

Cin’ n-o știe, s-a văzut

Tot timpul cât s-au bătut.

Căci ei lupta disperați

Când desculți, când dezbrăcați,

Ca niște zăvozi turbați,

De Mackensen blestemați.

Mackensen a constatat

Foarte mult s-a-ngrijurat,

La Kaiser s-a adresat:

„Împărate Kaiser,

Nu merg luptele la fel,

Cum mergea acum un an

Suntem loviți cu-altu plan.

Averescu-i om deștept,

Ține frontul la Siret

Și bate cu disperare

Pe tot frontu’ care-l are;

Eu mă mir ce să mă fac!

Armata să mi-o retrag,

Ori să-ncep din nou atac.

Nu e chip să rupem frontu’

M-am îngrijurat cu totu’

Mult suflet intră-n mormânt

Pentr-un petec de pământ.

Nu-i mai bine sa-ncetăm,

Armistițiu să-ncheiem?”

Foaie verde grău uscat

Așa s-a și procedat,

Armistițiu’ s-a-ncheiat

Pe tot frontu’ de luptat.

Iar acum ce-o să mai zic,

Toată lumea poate știe

Căci o pace s-a-ncheiat

Nemții cum au procedat:

Munții mari, nălțimi înalte

Mi le-a pus nemții-n contracte

Mutând frontierele

Și schimbând hotarele.

Apoi condiții ne-a dat

De s-a demobilizat,

Lăsând armată puțină

Să ne aibă nemții-n mână.

Ș-altă verde viorea

Toamna mi s-apropia

Și doi ani mi să-mplinea

De când Țara ne robea

Orice recolte ne lua.

Vai ce jale, ce dureri

Era-n țară pe femei,

Nu știa nici de bărbați,

Nici de frați, nici de amanți.

Plângeau zilnic disperate,

Văzând numai nemți prin sate.

Copilașii-mititei, strigau

Pe părinți și ei.

Fetele sta triste toate

C-au rămas nemăritate.

Frunză verde trei scaieți,

Tristă veste pentru nemți,

Pentru nemți, pentru bulgari,

Prizonieri și tâlhari,

Că-s bătuți din altă parte,

De armatele-aliate:

Ei încep ca să pornească

Țara să ne părăsească,

Se grăbeau în a lor cale

‘Mbarcându-se la vagoane

Cu tunuri și cu chesoane.

Triști erau și înfocați

Parcă-ar fi fost blestemați

De soarta românului

Fiind străin în țara lui.

Iar francezii când soseau

Dunărea la noi treceau

Prin Orșova se-ndrepta

Libertate Țării da,

Toată lumea-nveselea,

Tricolorul se-nălța.

Copile-n cale ieșea

Flori pe străzi le arunca

În strigăte de ura

Trăiască România!

Frunzuliță foi de vie,

Acum toată lumea știe,

C-au venit la București

Armatele românești.

Aliații ne-au primit,

România s-a mărit!

Soldat Ștefan Sorescu, 1919, mai 20.

Sursa:

-Ștefan I. Sorescu-rădăcina poetică a Soreștilor, Versuri de pe front, Ediție îngrijită, postfață și note de George Sorescu, Editura Eikon, București, 2014.

Prof.dr. Cornel Mărculescu