Era o iarnă frumoasă, ca mai toate iernile copilăriei mele. Nu pot ști exact câți anișori aveam, însa ținând cont de faptul că ai mei mă declaraseră „aptă” pentru a merge la colindat … apropiam cam cinci. Spre deosebire de satele din apropiere, unde se mergea cu colindul în seara zilei de 23 Decembrie, la noi, se colinda în dimineața zilei de 24, obicei menținut și până astăzi. Și se pleca,… hăt… din noapte, în conformitate cu versurile unui cunoscut colind: „Noaptea, pe la cântători”, asta însemnând undeva între 3.30 si 4.00 dimineața, sau cu alte cuvinte „când plecau CFR-iștii la tren”. Așadar, cum vă spuneam, ajunsă la vârsta colindatului, mi-a făcut mama dintr-un prosop o traistă pe jumătatea mea, pe care o și vedeam plină cu de toate: nuci, mere, colăcei, covrigi, biscuiți, câte o bucată de rahat, așa cum primisem informații de la vărul meu, care mă avea în „custodie” bineînțeles. Seara, cum era și firesc, doar era prima mea „zi de muncă”, în prezența lui, mi s-a făcut „instructajul”, după toate normele în vigoare la vremea respectivă:

-Să ai grijă să nu cumva să aluneci, să cazi și să te schilodești!…

-Da …ziceam eu…..

-Să nu rămâi în urmă să te pierzi de ceilalți copii!…

-Da …iarăși eu….

-Să nu te îngrămădești să te dea jos. Copiii!…și multe altele, iar eu ca un copil ascultător aprobam de fiecare dată. Nu mai țin minte, dar cred că nici nu am apucat să dorm în noaptea aceea, căci prea repede a venit dimineața! Îmbrăcată, încalțată, înfășurată ca o mumie cu un fular, cel mai lung pe care îl aveam și cu traista de gât „am plecat să colindăm” întâi în liniște, până undeva, în spatele casei mele, în capu satului, la Goșu, unde mai așteptau și ațli copii, iar după aceea, strigând fiecare cât îl țineau rărunchii: Bună dimineața la Mos Ajun! Și era o încântare și o mare bucurie, mai ales pentru mine, când vedeam că încep să se aprindă luminile la ferestre. Era semnul că fusesem auziți, după care, gospodinele ieșeau la porți și împărțeau „colindețe”. Ce mai, Raiul pe pământ! Atât cât a fost. Căci, ca un făcut, cu tot instructajul, eram mai mult pe jos, ori că alunecam eu, ori că la îngrămădeală, fiind cea mai mică eram și mai ușor de dărâmat. Săracul Tănase, cel care mă avea „pe inventar”, de multe ori rămânea fără bunătăți, fiind prea ocupat să mă adune de pe jos. Dar asta nu era nimic pe lângă ce avea să se întâmple! Din capătul celălalt al satului, se mai formau cete de copii, care veneau în sens invers cum ar veni…pe contrasens…și la un moment dat ca și în trafic, te intersectai. Întâmplarea a făcut ca noi să ne întâlnim cu un grup, pe o ulicioară foarte îngustă, care se ramifica dintr-o alta, unde nu era decât o singură casă. Și ne-am… amestecat. Ceilalti, mai mari, ai mei, s-au „ales”și au plecat mai departe, însă eu, ca să pun cum se spune, capac la toate, am rămas în grupul celălalt, care venea la colindat , pe unde noi deja trecusem. Fiind întuneric și fiecare preocupat de traista lui, nimeni nu m-a luat în seamă. Ceva, ceva mi se părea mie în neregulă, dat fiind că atunci când mai cădeam trebuia să mă ridic singură. Dar… cum nu prea știam „sensul de mers” care-i dus și care-i întors și prea preocupată să primesc cât mai multe colindețe, am ignorat total acest aspect al problemei. La un moment dat însă, am auzit o întrebare pusă de o voce cunoscută și nu prea binevoitoare:

-Cu tine ce este aici? Tănase unde e?!

Am ridicat ochii în sus și abia atunci m-am dumirit: eram la mine la poartă și cea care întreba era mama. Dar nu înțelegeam de ce mă întreba pe mine de Tănase! Eu trebuia să am grijă de el, ori el de mine? Dar n-am apucat să mă lămuresc că au început apostrofările:

-Intră-n curte! Dacă te pierdeai și o luai pă alta parte? Și uite ce e pă tine, vai dă capul tău….mai bine ședeai acasă!……până am început să plâng. De ce? În nici un caz de ce îmi zicea ea cu atâta năduf. Plângeam de ciudă că nu umplusem traista! Restul nu conta. Dar mă gândeam că ceilalti, din tot satul, or să vină cu mult mai mult decât mine. Mătusa mea, Dumitra lu’ Gene pentru toată lumea, pentru mine cea care a fost, este și va rămâne „ Mămicuța lu’ Tănase”, locuia la două case de noi și fiind la poartă să împartă colindețele, a auzit oarece discuție și bineînteles a venit să „ceceteze cazul” la fața locului. Eu abia intrată în casă, ședeam pe pat îmbrăcată așa cum eram, cu traista de gât și cu lacrimile-n poală. Ea îmi mai trebuia! A intrat pe ușă și a pus o întrebare filozofică de altfel:

-Ce-ai făcut, fată, ai venit acasă fără băiatul meu? Aoleu…mi-ai pierdut băiatul! Și cum era și normal, a primit un răspuns pe măsură:

-Fir-ar el al dracu….cu mămicuța și cu tăticuțul lui, că nu m-a mai luat și pă mine cu el! Iar reacția ei a fost următoarea:

-Aaaaaa!!!…adică ceva de genul: dacă tăceam, filosof rămâneam. Vreau să vă spun că nici vărul meu, săracul, nu a umplut traista pentru că în momentul când a văzut că nu mai sunt, după scurte cercetări, a ajuns la concluzia că sigur plecasem cu celălalt grup și a venit acasă să vadă ce și cum. Pentru mine, a fost o consolare. Pentru el….nu știu ce a simțit în sinea lui…. însă nu era prima și nici ultima pățanie cu mine, care eram „un copil model”, bun de dat exemplu la…„așa nu”…dar ….de …eram doar un copil până la urmă….și așa de mult mi-e dor de copilul acela…

Flori Bungete