Evenimentele din anul 1939, respectiv atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, a determinat începutul celui de-al doilea război mondial care prin metodele, armele şi aria geografică de desfăşurare a depăşit toate războaiele desfăşurate  până atunci.
Faţă de conflictul mondial izbucnit, la 6 septembrie 1939, s-a întrunit Consiliul de Coroană la Cotroceni, care după ce a stabilit neutralitatea României, a luat în discuţie şi situaţia grea prin care trecea Polonia, hotărând ca România să ofere posibilitatea refugierii unui număr de 60.000 militari şi 40 000 civili.

Din rapoartele şi listele întocmite oficial de către Comisariatul General pentru Evidenţa Refugiaţilor Polonezi, reiese faptul că la 14 octombrie 1939, erau înregistraţi 21 486 militari, din care 26 erau generali, 870 ofiţeri superiori, 2883 ofiţeri inferiori, iar 17 707 erau subofiţeri şi soldaţi.
Este cunoscut faptul că în fruntea celor refugiaţi în România şi a demnitarilor, alături de guvernul polonez condus de Felicjan Skladkowski, s-a aflat inclusiv preşedintele Poloniei, Ignacy Moscicki, mareşalul Rydz-Smigly, comandantul suprem al armatei poloneze şi Jόsef Beck, ministrul Afacerilor Externe, care a recunoscut poziţia „delicată” a României faţă de situaţia refugiaţilor, mai ales a militarilor care în majoritatea lor se vor îndrepta spre Occident.

Toate problemele legate de transportul, cazarea şi întreţinerea refugiaţilor au căzut în sarcina Ministerului de Interne, a Prefecturilor de judeţe şi a Comisariatului General pentru Evidenţa, Asistenţa şi Controlul Refugiaţilor Polonezi Civili şi Militari. Comisariatul, era dator să prezinte autorităţilor superioare şi ministrului Casei Regale,  situaţiile exacte privind evidenţa acestora, care se întocmeau în ziua de 15 ale fiecărei luni cu indicarea numărului refugiaţilor şi toate mutaţiile acestora.

Situaţia refugiaţilor polonezi a fost amplu tratată şi dezbătută în presa românească.
Astfel, la 11 septembrie 1939, apărea în paginile ziarului Timpul, ce-l avea ca fondator pe Grigore Gafencu, ministrul de externe al României, articolul denumit sugestiv „Zile de restrişte”, din care spicuim: „E o datorie cuprinsă în neutralitate să facem tot ce este omeneşte cu putinţă pentru a îndulci soarta celor urgisiţi”.
Situaţia refugiaţilor polonezi este foarte bine conturată şi de jurnalista Alice Gabrielescu în paginile ziarului Societatea de Mâine, în articolul intitulat Emigranţii, care preciza: „Mii de oameni, soldaţi civili, bărbaţi şi femei au găsit un refugiu mulţumitor în ţara noastră sau un adăpost vremelnic până la organizarea trecerii spre Occident.” Deloc întâmplător, chiar unul dintre aceşti refugiaţi polonezi, a reuşit  să-şi aştearnă gândurile într-un roman al vieţii de groază din spatele frontului, intitulat  „Panica vine din văzduh”, cartea prefaţată de Liviu Rebreanu, fiind tradusă în limba română înainte de a fi apărut în limba poloneză.

Colaborarea cu Crucea Roşie Internaţională a reprezentat o formă concretă de manifestare a sprijinului acordat de către guvernul şi poporul român refugiaţilor polonezi. Crucea Roşie s-a implicat şi în judeţul Dâmboviţa, prin filiala Târgovişte, condusă de Elena Stematiu, organizaţie care la sfârşitul anului 1939 a reuşit să sprijine cu bani şi jucării copiii familiilor poloneze cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Comisariatul General pentru Evidenţa şi Asistenţa Refugiaţilor Poloni, a expediat Prefecturii judeţului Dâmboviţa o adresă cu nr. 380 din 17 octombrie 1939, prin care înştiinţa autorităţile judeţului, că Ministerul Ordinii Publice autorizase pe Monseniorul Andrea Cassulo și pe Filippi Cortessi, nunţiu papal la Varşovia (al papei Pius al XII), împreună cu suitele acestora, să viziteze lagărele de refugiaţi polonezi, militari şi civili, din Târgovişte, Pucioasa, Vulcana şi Comişani.

Un capitol special al problemei refugiaţilor l-a constituit chestiunea juridică a militarilor polonezi, veniţi în condiţiile cunoscute pe teritoriul României, care erau trecuţi în evidenţa Comisiei pentru Ajutorarea Refugiaţilor, cât şi în registrele Comisariatului General pentru Evidenţa şi Asistenţa Refugiaţilor Polonezi.
Fiecare refugiat – în momentul înscrierii – primea un bilet de identitate în care erau specificate numele şi prenumele, starea civilă, ocupaţia, originea etnică şi religia, precum şi statutul de Refugiat polon, eliberat de către fiecare prefectură de judeţ sau comună în care se află. Refugiatul era obligat să aibă asupra sa tot timpul biletul de identitate în care trebuiau trecute anual vize din partea prefecturilor localităţilor în care locuiau.
Prin dispoziţia nr. 2574 din 21 septembrie 1939 a generalul de divizie I. Ilcuş, Ministrul Apărării Naționale, erau fixate drepturile băneşti alocate de statul român pentru întreţinerea refugiaţilor militari polonezi, în valoare de 300 de lei zilnic pentru ofiţerii generali, 270 de lei pentru ofiţerii superiori, 200 de lei pentru ofiţerii inferiori şi 80 de lei pentru adjutanţi, sublocotenenţi şi elevi TR. De asemenea, încă din octombrie 1939, la Târgovişte, era constituit Comitetul pentru ajutorarea refugiaţilor polonezi, un rol deosebit de important în cazarea şi susţinerea acestora avându-l Victor Brânduş, ajutorul de primar al oraşului Târgovişte.

În urma cercetării documentelor de arhivă aflate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Direcţia Judeţeană Dâmboviţa, se constată că prin adresa nr. 10475 din 9 octombrie 1939, Ministerul Apărării Naţionale înştiinţa Prefectura judeţului Dâmboviţa, despre decizia de a se construi la Comişani o tabără unde urmează să fie internaţi refugiaţi militari polonezi.
În aceiaşi adresă, se menţiona că transportul materialelor necesare construirii taberei se desfăşoară cu greutate din gara Văcăreşti către Comişani, datorită situaţiei precare a drumului. Conform dispoziţiilor Ministerului Apărării Naţionale, cantonamentul special ce urma a fi construit la Comişani, urma să fie prevăzut cu toate cele necesare unui trai civilizat: infirmerii şi aparatură medicală, biblioteci, săli de spectacole, aparate de proiecţie şi de radio, asigurându-se totodată, accesul la presa română şi cea străină. Informaţii despre situaţia refugiaţilor polonezi de pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, aflăm şi de la comandantul Legiunii de Jandarmi Dâmboviţa, maiorul Gheorghe Stroescu, care într-o adresă către Prefectura judeţului din 10 octombrie 1939, raporta că pe raza legiunii pe care o conducea, se găsesc 748 militari polonezi, plus 4 ofiţeri, din care trei sunt tehnicieni, aceştia aflându-se în tabăra de internare de la Comişani.

Într-o primă etapă, în judeţul Dâmboviţa au fost repartizaţi 543 de refugiaţi polonezi veniţi din judeţul Bacău, distribuiţi în Vulcana Băi, Pucioasa, Târgovişte, pentru care Comisariatul General pentru refugiaţii polonezi solicita lui Petre St. Popescu, şeful Cancelariei Prefecturii Dâmboviţa, acordarea unui avans de 200 000 de lei pentru întreţinerea cetăţenilor polonezi.
De asemenea, până la 15 octombrie 1939, trebuiau organizate în comuna Comişani comitete de ajutorare ale refugiaţilor polonezi, formate din primar, un reprezentant al Crucii Roşii şi o persoană mai importantă din rândul refugiaţilor, care aveau ca sarcină gestionarea sumelor primite de la statul român sau de la Crucea Roşie pentru întreţinerea refugiaţilor polonezi.
Ministerul Apărării Naţionale, prin ordinul circular nr. 63 din 20 octombrie 1939 al generalului Constantin Nicolescu şi înaintat Prefecturii judeţului Dâmboviţa, fixa pentru familiile care însoţesc refugiaţii militari polonezi ca drepturi băneşti, un cuantum de 100 de lei pentru adult şi 50 de lei pentru copii zilnic.

Din cei 543 refugiaţi polonezi sosiţi în judeţul Dâmboviţa, 119 au ajuns în tabăra de internare din comuna Comişani: 26 pompieri civili, 18 lucrători refugiaţi polonezi civili, 75 de agenţi de poliţie civili, din care 3 se aflau internaţi (în rândul acestora se găseau gardieni şefi, gardieni şi şefi ai serviciului de poliţie în diferite oraşe ale Poloniei).
Comandantul taberei de refugiaţi polonezi de la Comişani, lt.col. Ştefan Chiriţescu, prin adresa nr. 148 din 20 octombrie 1939, către Prefectura judeţului Dâmboviţa, deplângea situaţia grea a polonezilor, care primeau pâine mucegăită şi carne foarte slabă, solicitând să se ia măsuri pentru ameliorarea situaţiei, în condiţiile în care statul român aloca bani suficienţi asigurării traiului refugiaţilor polonezi în bune condiţiuni.

La 9 noiembrie 1939, prin adresa nr. 14.222, Secretariatul General al Ministerului Apărării Naţionale, prin ministrul secretar, generalul Constantin Nicolescu, înştiinţa Prefectura judeţului Dâmboviţa despre constituirea începând cu 15 noiembrie 1939, a patru tabere de internare pentru refugiaţii militari polonezi (ofiţeri şi trupă): două la Târgu Jiu, una la Târgovişte pentru ofiţeri şi o alta  la Comişani, pentru trupă.
În executarea ordinului 14 235 din 11 noiembrie 1939 emis de prefectul judeţului Dâmboviţa şi în conformitate cu ordinul 632/1939 al ministrului Ordinei Publice, primarul Stelian Ion David al comunei Lazurile, înştiinţa Prefectura Dâmboviţa despre mutarea a 75 de refugiaţi polonezi, poliţişti şi civili, în oraşul Pucioasa.

La puţin timp după constituirea lor, majoritatea taberelor şi centrelor care adăposteau refugiaţii militari poloni au început să fie vizitate de numeroase personalităţi politice, membri ai ambasadelor polonă, britanică, americană din Bucureşti, reprezentanţi ai Crucii Roşii Internaţionale. Astfel, la începutul anului 1940 sosea în tabăra de la Comişani, judeţul Dâmboviţa, L. Borek care a luat contact în mod detaliat cu activitatea desfăşurată de secţia culturală a taberei.
Căpitanul Bzwovski, responsabil cu activitatea culturală în cantonamentul de la Comişani, a înfăţişat oaspetelui organizarea şi activitatea secţiunii ce o conducea, cu toate ramurile sale: teatru, cor, orchestră, cursul de limbi străine, conferinţe, biblioteci. Cu acest prilej a avut loc şi o şezătoare artistică şi muzicală dată de artista poloneză Mita Grelickowska, care a cuprins declamări şi recitări, cântece populare poloneze, dar şi cântece ostăşeşti poloneze.

Această tabără militară de la Comişani, a fost de asemenea vizitată de contele J. Tarnowski, de anumite persoane reprezentând legaţia engleză, dar şi de cei de la societatea Y.M.C.A. (Comitetul american pentru ajutorarea refugiaţilor polonezi). Nu întâmplător, aceştia, şi-au exprimat satisfacţia privind confortul şi îngrijirea refugiaţilor polonezi, aprecierile lor bazându-se pe constatările ce au fost făcute în timpul vizitelor prin bucătării, dormitoare, infirmerii, sălile de spectacole existente în tabăra refugiaţilor polonezi din tabăra de la Comişani.
La sfârşitul lunii martie 1940, ofiţerii şi soldaţii polonezi aflaţi în tabere la Târgovişte şi Comişani împreună cu comandanţii lor şi alte cadre de conducere din armata polonă, îşi exprimau în scrisorile trimise Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Externe şi Preşedinţiei Consiliului de Miniştri „sentimentele de recunoştinţă faţă de efortul evident făcut atât de guvern cât şi de armată pentru a le crea cât mai bune condiţiuni de a trăi din punct de vedere moral şi fizic”.

Dacă la sfârşitul anului 1939 numărul refugiaţilor civili aflaţi în România se ridica la peste 15.000, iar a militarilor internaţi în lagăre militare era de circa  10.000, la 1 iunie 1940, numărul refugiaţilor polonezi era repartizat în două centre mai importante, la Târgu-Jiu şi Târgovişte-Comişani. Acesta, număra aproximativ 10.000 de persoane, dintre care sub protecţia Comisiei pentru Ajutorarea Refugiaţilor Polonezi se aflau 7.350 persoane: generali, ofiţeri trupă, şi civili care au lucrat în diferitele unităţi militare unde aceştia erau cantonaţi.
Aşa cum reiese din listele întocmite pe judeţe de Comitetul polonez al refugiaţilor, în judeţul Dâmboviţa se pare că erau găzduiţi 965 de polonezi. Numai în taberele militare de la Târgovişte şi Comişani se aflau 778 polonezi: generali, ofiţeri şi soldaţi, repartizaţi astfel: în tabăra militară de la Târgovişte se aflau 17 generali, 594 ofiţeri şi 109 trupă, iar în tabăra militară de la Comişani erau 167 ofiţeri şi 2632 trupă.

La sfârşitul lunii martie 1940, ofiţerii şi soldaţii aflaţi în taberele de la Târgovişte şi Comişani, au adresat o serie de telegrame Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Externe şi Preşedenţiei Consiliului de Miniştri, prin care îşi exprimau recunoştinţa şi gratitudinea faţă de statul român, care le-a asigurat cele mai bune condiţii pentru a putea trăi din punct de vedere moral şi fizic. Elogii în numele ofiţerilor şi soldaţilor aflaţi în cantonamentele de la Comişani – Târgovişte, au fost adresate secretarului general al Ministerului Apărării Naţionale, generalul Constantin Niculescu, de către colonelul diplomat Tuskiewicz Olgierd: „Am onoarea de a vă transmite călduroasele noastre mulţumiri pentru bunăvoinţa pe care ne-aţi arătat-o, care ne-a dat posibilitatea să trăim într-o atmosferă culturală pe solul ospitalier român”.

În al doilea trimestru al anului 1940, sub protecţia Comisiei de Ajutorare a Refugiaţilor Polonezi s-au aflat şi lagărele militare. În aceste lagăre, Comisia a organizat acţiuni culturale şi de învăţământ, precum şi cantine şi ateliere. Dintre lagărele aflate sub protecţia Comisiei, se înscriu cele de la: Comişani – lagăr pentru soldaţi – 5 cluburi; Târgu-Jiu – lagăr pentru soldaţi – 6 cluburi; Târgu-Jiu – lagăr pentru ofiţeri – 1 club; Târgovişte – lagăr pentru ofiţeri – 1 club; Făgăraş – închisoare pentru soldaţi – 1 club.

Datorită situaţiei politice şi militare existente, în octombrie 1940 lagărul de la Târgovişte a fost lichidat de către autorităţile române şi transferat la Călimăneşti, iar cel de la Comişani, a fost transferat la Târgu-Jiu.

Surse:

– Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Direcţia Judeţeană Dâmboviţa, fond Prefectura județului Dâmbovița;

-Alice Gabrielescu, Emigranţii, în „Societatea de Mâine”, Anul XVII, nr. 1 (369), ianuarie-februarie-martie 1940;

-B. Kuczynski, Panica vine din văzduh, romanul tragediei polone, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1940;.

-A. Kareţchi, L. Eşanu, 100 zile pe pământul ospitalier al României, în Magazin Istoric, anul VIII, nr. 10 (91), octombrie 1974;

-Dumitru Tuţu, 1939-1945: refugiaţi militari polonezi în România. Solidari în clipe de restrişte, în Magazin Istoric, Anul XIII, nr. 12 (153), decembrie 1979;

–Polonezi în România după anul 1939. Oltenia. Studii şi comunicări, Muzeul Olteniei Craiova, Craiova, 1996;

-Ion Constantin, Anul 1939 – moment crucial în istoria legăturilor de prietenie româno-polonă, în vol. „Romanoslavica XLIV”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009;

-Costică Popa, Lazăr Chiriac, Jandarmii şi refugiaţii polonezi (1939-1940), în vol. „Repere cultural-educative. Jandarmeria Română”, Colecţia Memoria Istoriei, Editura Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2010;

-Nicolae Mareş, Alianţa româno-polonă între destrămare şi solidaritate (1938-1939), Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2010.

– Cornel Mărculescu, Refugiaţi militari polonezi în tabăra de la Comişani, judeţul Dâmboviţa (1939-1940), în „Curier. Revistă de cultură şi bibliologie”, An XXI, Nr. 2(42), Editura Bibliotheca, Târgovişte, octombrie, 2015.

Prof.dr. Cornel Mărculescu