Generalul Nicolae Dăscălescu: ,,Carele de luptă au operat cu timiditate”.
Generalul Alexandru Gavrilescu: ,,Mulţi combatanţi nu au văzut un car de luptă decât pe front”.
Generalul Vasile Atanasiu: ,,Totdeauna aceste care au acționat cot la cot cu infanteriștii (ostașii înaintând la adăpostul oferit de care și chiar ținându-se cu mâna de el) și nu s-au detașat mai mult de 200 – 300 metri înaintea infanteriei”.
Printre multiplele cauze care au făcut ca înaintarea trupelor române spre Odessa să nu fie cea dorită și preconizată s-a aflat și insuficienta coordonare între Divizia 1 blindată și marile unități de infanterie și cavalerie vecine, aceasta fiind întrebuinţată, de regulă, fracţionat, pe companii şi chiar pe plutoane, blindatele devenind, astfel, ineficiente.
Referindu-se la acest lucru, un document de epocă menționa: ,,Este o întrebuințare în luptă a unei mari unități blindate care trebuie evitată, atunci când la numai câțiva kilometri înapoi erau alte unități de infanterie și cavalerie care, prin intervenția lor grabnică, ar fi putut să prelungească acțiunea diviziei blindate, lăsând-o disponibilă cât mai repede pentru o acțiune de exploatare în altă zonă. Din punct de vedere al posibilităților
diviziei blindate se remarcă încă o dată insuficiențe de vânători motorizați. Dacă s-ar fi dispus de încă un batalion de vânători acțiunea ar fi putut avea alte rezultate chiar în dimineața zilei de 12 august”.
,,Totdeauna aceste care – constata şi generalul Vasile Atanasiu – au acționat cot la cot cu infanteriștii (ostașii înaintând la adăpostul oferit de care și chiar ținându-se cu mâna de el) și nu s-au detașat mai mult de 200 – 300 metri înaintea infanteriei. Din această cauză focurile îndepărtate asupra carelor sau infanteriei le loveau pe ambele în același timp. Este drept că posibilitățile nu au îngăduit a se constitui o masă de care, care să ia pe contul său o acțiune mai adâncă… În felul cum au acționat, cu viteze de 3 – 4 km pe oră, carele de luptă nu a utilizat deloc viteza lor mult superioară carelor din 1917 – 1918. Din cele constatate până în prezent se pare că acțiunea carelor a fost dusă sub apăsarea unei accentuate timidități. De exemplu, în atacul din ziua de 18 august carele s-au oprit și înapoiat după ce trecuseră înaintea infanteriei abia 200 – 300 metri pe motiv că suferiseră pierderi mari. În fapt, rămăseseră pe teren două care, unul distrus de o mină și altul de armamentul anticar. În aceeași acțiune, un grup de 14 care ce se retrăsese la postul de comandă al Regimentului 19 infanterie nu a mai reintrat în acțiune pentru motivul că nu mai au benzină. Carele ce au acționat în această zi în sprijinul Regimentului 3 dorobanți s-au retras prin sectorul altui regiment (19 infanterie) și cum nu aveau arborat tricolorul pentru o identificare au băgat panică în infanteria proprie determinând-o să părăsească parte din terenul cucerit. Cele de mai sus duc la concluzia că instrucția unităților de care trebuie serios revăzută și urmărită”.
Constatări asemănătoare a făcut și generalul Nicolae Dăscălescu: ,,Carele de luptă au operat cu timiditate, întrebuințând viteza mică, 3 – 4 km. Credem că infanteria noastră ar avea un elan deosebit dacă în atac ar fi însoțită de care”.
,,Mulţi combatanţi – constata Alexandru Gavrilescu – nu au văzut un car de luptă decât pe front. În schimb, toate efectele nemaipomenite ale atacului cu care (de luptă – n.a.) erau cunoscute din auzite, iar imaginaţia a completat restul”. Situaţia avea să se repete, cu consecinţe şi mai dramatice, în Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă.
Nemulțumit de modul în care a fost condusă divizia blindată în luptă, Ion Antonescu l-a înlocuit de la comandă (20 august 1941) pe generalul Ioan Sion cu generalul Carol Schmidt.
Lipsuri s-au înregistrat şi la nivelul încadrării, deficitară atât la ofiţerii activi (50% dintre ofițeri erau în rezervă), cât şi la subofiţeri, deşi trecuseră doar câteva luni de la angajarea în război şi nu se puneau probleme pentru completarea pierderilor umane şi materiale.
Pe măsură ce s-au înregistrat pierderi, în special la ofiţeri, s-a ajuns la o încadrare neomogenă (cei nou veniţi proveneau în majoritate din elemente în vârstă şi neinstruite), care a slăbit coeziunea unităţilor şi solidaritatea ostăşească pe câmpul de luptă.
Încadrarea deficitară a fost determinată de cauze de natură obiectivă (pierderi mari înregistrate în rândul ofiţerilor activi tineri, care s-au dovedit a fi cei mai bine pregătiţi profesional, și în rândul ofiţerilor în rezervă, neinstruiţi cum trebuie în perioada interbelică), dar şi subiective (numeroase scutiri de mobilizare sub pretexte diverse etc.). Efecte negative a avut și înlocuirea subofițerilor cu T.R.-iști și sergenți în termen.
Deficitară a fost, în aprecierea generalului Alexandru Gavrilescu și încadrarea cu trupă, formată din ,,oameni trecuți de 30 de ani (circa 12 contingente), mulți născuți în timpul primului război mondial (firavi)” și cu o pregătire ,,destul de sumară datorită concediilor pentru economii bugetare din epoca dinaintea războiului”.
Completarea pierderilor mari cu elemente ale unităților de marș, constituite, în general, din elemente care ,,s-au sustras de la concentrări şi instrucţie”, a făcut ca în fața Odessei să se ajungă cu ,,o infanterie constituită din elemente lipsite de elanul tinereții atât de necesar în astfel de operațiuni”.
Deseori încadrarea s-a făcut cu oameni instruiţi pentru alte specialităţi decât cele pentru care au fost numiţi, fiind introduşi deseori în luptă fără să îşi cunoască şefii şi camarazii. ,,Acest fapt – concluziona colonelul Enache Borcescu – le-a prilejuit o stare psihologică de inferioritate şi scăderea facultăţilor necesare unui luptător lucid şi conştient de rolul său. La cea mai mică reacţiune a inamicului au părăsit poziţia şi armamentul, fără să fi schiţat măcar o cât de slabă rezistenţă”.
Scutirile de mobilizare acordate personalului de la vatră şi mobilizările pentru lucru au creat mari dificultăţi procesului de mobilizare a armatei, în special în ceea ce priveşte specialiştii (în majoritate elemente tinere). Atitudinea ,,ironică” a unora dintre aceştia faţă de cei plecaţi pe front a influenţat negativ moralul luptătorilor şi pe cel al familiilor acestora.
Slab încadrate au fost şi unităţile de marş, la toate categoriile de militari, inclusiv la nivelul comandanţilor care proveneau din clase sociale diferite, cu idei şi idealuri de viaţă diferite de spiritul de jertfă pentru colectivitate, ,,mereu cu grija de a se aranja şi a se strecura cu cât mai puţine eforturi”. ,,Cu astfel de elemente disparate ca suflet şi ca instrucţie – aprecia colonelul Enache Borcescu, şeful Secţiei 1 a Marelui Cartier General – a fost normal să nu se poată încadra unităţi omogene, capabile la nevoie de dăruire totală pentru un ideal superior”.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu