CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Brâncoveanu Constantin,
Domnul nostru, domn martir,
În lungii ani de domnie
A adunat bogăție,
Ce pe turci i-a-nspăimântat.
Fără ca să stea la sfat,
Iute ei l-au mazilit
Și la moarte l-au sortit.
În temniță l-au băgat,
La loc rece-ntunecat,
Luându-i hainele domnești.
Doamne, Doamne, unde ești?
În zi de mare sărbătoare,
A fost scos din închisoare,
Cu fiii săi laolalt’
Și de sultan întrebat:
– Te lapezi de-al tău Hristos?
Iar Brâncoveanu , fălos,
I-a răspuns scurt:- Niciodată!
Trec cu El pe lumea-ailaltă!
– Dar, ghiaure, poți cruța
Viața lor, și viața ta!
-Ce e viața, îmi poți spune,
Fără credință pe lume?
Apoi, către ai săi fii:
– Început și căpătâi,
Pe lume este Hristos!
Restul, fără de folos.
Am pierdut tot ce-am avut,
Însă nu mă dau bătut!
Nici voi, fiii mei! Murim,
Da-ndurare nu cerșim.
Auzind aceste vorbe,
Fără să îl mai întrebe,
Sultanul a poruncit:
– Moarte pentru mazilit!
Și dornic de răzbunare,
Fiii, de la mic, la mare,
Pe rând i-a decapitat.
Brâncoveanu a răbdat
Moartea celor patru fii
De la ultimul la-ntâi…
Dar, precum Hristosul nostru,
A tăcut, știindu-și rostu:
Ca și El a îndurat
Chinuri grele, da-mpăcat,
A purces pe lumea-ailată
Cu inima luminată.
A murit, cum s-a născut,
Cu credință în Iisus!

Flori Bungete