DIN NOU PE PE FRONT

În dimineața zilei de 3 ianuarie 1942, tata, om cu verticalitate, de o conștințiozitate și o punctualitate deosebită, fără pereche, a venit cu noaptea în cap „di la deal” de unde locuia, m-a sculat și la ora 4 împreună cu ceilalți doi camarazi, am plecat cu sania lui Ion Bărbulescu al lui Chilinoiu, cel care după război îmi va deveni fin, spre Balș, să ne îmbarcăm în trenul care ne va duce spre necunoscutul stepelor rusești și grozăvia războiului.
Am lăsat-o pe Petruța plângând și asta m-a făcut să-i promit că vom clădi familia și așa cum spunea și prietenul, popa Ionică Bălașa, la cununie, vom fi împreună până când moartea ne va despărți.
Peronul gării din Balș era plin de soldați care terminaseră permisiile însoțiți de familii și de rudele speriate de neprevăzutul viitorului celor pe care-i conduceau. Peste tot, din sala de așteptare, de pe peron seauzeau plânsete, îmbărbătări, îmbrățișări, suspine și… ultimele sfaturi de ambele părți.
Vine trenul. Îi sărut mâna tatei după obicei, ne îmbrățișăm și ne luăm rămas bun, cu lacrimile înnodate sub barbă. „ Du-te fără grijă, că aici sunt eu, tu ai grijă de tine acolo…” au fost ultimele lui cuvinte și m-am urcat în tren.
Am plecat cu lacrimi în ochi spre București, spre front, pesimist la început, dar cuvintele tatei mi-au dat încredere, să nu mă tem de moarte, atâta timp cât am pe cineva acasă care se gândește în fiecare clipă la mine și care se roagă zilnic pentru mine. N-am mai dat pe la soră-mea, ci am stat îngândurat pe peron, alături de băieți, așteptând garnitura care ne va duce spre front…

Într-o aglomerație de nedescris, a forfotei de dute –  vino a ostașilor care merg sau vin de pe front, facem calea întoarsă prin Iași, Tighina, Tiraspol, Golta, astfel că pe data de 7 ianuarie, spre seară, suntem din nou cu toții la Nijnâi – Novgorod, Slatopol, unde mi-am găsit unitatea.
Făcusem pe drumul de întoarcere patru zile care trecuseră numai cu gândul la cei dragi de acasă, la ce lăsasem în urmă. De acum, doar front, împușcături, bombardamente, obuze care șuieră și explodează, proiectilele de brand trimise în liniile dușmane, lipsa hranei, frig, păduchi și… Doamne ferește…!
Pe linia frontului nu ai timp să te gândești decât cum să fentezi moartea. Devii insensibil la tot și la toate. Pe front, uneori, uiți să te mai rogi. Uiți de Dumnezeu, numai de cei dragi nu poți uita. O fac pentru tine ei, cei dragi de acasă…Ei au alături fotografia ta și ruga spre Dumnezeu
Nici n-am apucat să mă pun la curent cu noua situație din unitate că am și fost chemat la comanda batalionului unde maiorul Bălan Constantin mi-a transmis ordinul ca în cel mai scurt timp, să aleg un gradat și trei soldați care să mă însoțească într-o delegație la Comandamentul Diviziei a II a cantonată la Krasnohrad sau Krasnograd de unde să preiau alimentele trupei pe care trebuie să le transport și să le depozitez la Ecaterinoslav,  o localitate la sud de Dnepropetrovsk, la nici 10 km. de acest oraș, unde în puține zile se va deplasa și batalionul.

Mi s-au pus la dispoziție trei camioane grele germane, cu câte două osii, care erau relocate la divizie pentru transportul alimentelor și muniției. Erau camioane de front, care aveau roțile  de direcție din cauciuc masiv ca să reziste la gloanțe, iar tracțiunea prin roți motrice pe șenile. Erau așa-zisele „trec peste tot” de fabricație nemțească marca Mercedes-Bentz, greoaie dar rezistente. Fiecare camion era însoțit de șase soldați care trebuiau să asigure paza noului amplasament al convoiului, până la sosirea trupei.
Trimit pe Bădoi să-mi aducă pe caporalul Cristea Ionel, căruia i-am declinat sarcina de a alege pe soldații pentru însoțire. Știa el de ce oameni aveam nevoie, așa că am lăsat acest lucru la latitudinea lui.
Într-o oră am fost gata îmbarcați în cele trei camioane și am pornit în noapte spre Krasnograd, localitate între Nipru și Don, pe drumuri necunoscute, pline de gropi noroioase și înghețate, care sub greutatea încărcăturii crăpau cu zgomot sinistru de oase rupte… Conduși doar de o hartă, am intrat orbește în stepa dușmănoasă și rece.

Pe la miezul nopții am ajuns la Krasnograd unde în piața centrală eram așteptați de un uriaș brad de Crăciun, împodobit cu mulțime de becuri colorate, strălucitoare și podoabe de tot felul care ne-a făcut o deosebită impresie și emoție. Aici parcă nici nu se auzise de război. Așteptau sărbătorile Crăciunului, care la noi deja trecuseră.
Le-am explicat soldaților de ce rușii ortodocși sărbătoresc Nașterea Domnului acum și nu odată cu noi. Auziseră de calendarul pe „stil vechi”, de faptul că  în Basarabia după alipirea la ruși, dar şi în Rusia, se foloseşte un calendar dublu.
Pe rit vechi sunt sărbătorite aceleaşi praznice împărăteşti, sărbători şi sfinţi din calendarul pe stil nou, numai că se serbează cu diferenţă de 13 zile. Le-am mai vorbit soldaților, care mă ascultau cu gurile căscate, că în timpuri străvechi, calendarele variau în funcție de credințele oamenilor.
În anul 47 î.Hr. Iulius Cezar a creat calendarul „Iulian” și a organizat anul așa cum îl știm noi. A dedicat ziua de 1 ianuarie lui Ianus, Zeul Începturilor al sărbătorilor și riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție. Ianus avea 2 fețe, cu una privea în trecut, cu cealaltă spre viitor. Romanii au început să-și decoreze casele și să organizeze petreceri în ziua aceea. Așa a luat naștere tradiția de Revelion.
Referindu-se la calendar, expresia stil vechi se referă la calendarul „Iulian”. Acesta a rămas în uz în unele țări până în secolul nostru și mai este folosit încă de mai multe biserici naționale ortodoxe,în special cele de origine slavă. Denumirea stil vechi este dată prin opoziție față de stilul nou care corespunde calendarului Gregorian.
Aproape înghețați de frig și obosiți, am fost dirijați să ne cazăm la manutanța diviziei, unde ne-am bucurat din plin de căldura și hrana necesară, după lungul și obositorul drum de noapte.

Dis de dimineață, m-am prezentat la comandament unde am fost îndrumat spre colonelul Anghelescu Silvestru adjutantul diviziei, comunicându-i scopul venirii noastre și înmânându-i delegația. Mi-a răspuns că deocamdată nu are la dispoziție tot ce trebuie, că tot ce trebuie să-mi dea nu are loc în camioanele mele, că trebuie să mai aștept două-trei zile până poate să formeze convoiul nostru completându-l cu alte trei camioane. Într-adevăr, peste trei zile, am fost înștiințat de furierul cancelariei colonelului să mă prezint la serviciul aprovizionării de unde am primit cele necesare batalionului pentru două săptămâni, putând să plec.
In maratonul vieții, războiul lui ieri, azi, mâine își aduce răniții acasă, mai bătrâni și mai vicleni decât timpul însuși, purtând în ei semnul uitării sub formă de cruce, ca tâlhari care-au urcat demult dealul Golgotei, ca niște spini care-au însângerat fruntea cerului.
In maratonul vieții suntem toți niște orbi care adulmeca veșnicia cu ochii, fără sa ne dam seama de întunericul în care orbecăim, fără să înțelegem că finalul își va lăsa cortina peste sufletele noastre, ca o noapte în care cerul și-a înmormântat Fiul Domnului…rămânând acoperiți de uitare, ca niște amnezici în azilul întoarcerii Acasă, auzind doar ecoul care ne mai anunță bătăile inimii: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…”

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.