Pomicultura a ocupat un loc central în contextul economiei tradiţionale a satului. Aici, condiţiile naturale prielnice au permis de timpuriu cultivarea pomilor fructiferi ale căror fructe au fost consumate de săteni sau au fost schimbate ,,la vale” pe alte produse, în special cereale.
Se cultivau în special pruni, aşa cum observăm din documente ,,am vândut o livada de pruni pă Grindu”, meri „o grădină cu meri”, dar şi peri, cireşi, vişini, nuci. Procesul de selecţie al pomilor indigeni a fost determinat de necesitatea îmbunătăţirii permanente a soiurilor. Acest proces a durat o perioadă îndelungată şi s-a făcut prin selecţie naturală.
Întinse suprafeţe erau destinate cultivării cu pomi fructiferi, în special cu pruni, iar pe lângă aceştia creştea iarba, transformată în fân, necesar la hrănirea animalelor în timpul iernii. Abundenţa pomilor fructiferi în această zonă a fost remarcată şi de străinii ce au trecut pe aici, ca de pildă Petru Baksic, care consemna existenţa unor „mari cantităţi de prune şi pere”, constatând că „în multe locuri se găsesc adevărate păduri şi crânguri de pomi fructiferi, pe care nu îi păzeşte nimeni”.
Soiurile de pruni cultivate erau cele de vară (văratice), precum sticlos, scorţos, turcesc, roşior, vânăt, ţigănesc, precum şi cele de toamnă (tomnatice). Prunele erau consumate ca atare, dar şi conservate: afumate sau coapte în cuptoare speciale şi opărite. Tot din prune se făcea magiunul. Cele mai multe prune însă, erau puse în putini la fermentat şi „când cădea podu`” erau duse la povarnă şi transformate în ţuică prin distilare.
Merii cultivaţi în zonă erau creţeşti, dulci şi domneşti. Din merele tăiate mărunt şi uscate se făceau poame, ce erau consumate, alături de prunele conservate, în postul Crăciunului sau al Paştelui.
Pe drumul spre Glodeni, vis-a-vis de punctul numit „la Saramură” se întindeau „Viile Bătrâne”, pe un versant însorit, plantat cu soiuri de viţă de vie, precum coarna, tarasul, căpşunica (neagră şi albă). Acolo, unii dintre brăneşteni aveau o cameră făcută din lemn, unde ţineau butoaiele cu vin.
Duzii erau cultivaţi pentru fructele lor, dar în special pentru frunza lor, folosită pentru a hrăni viermii de mătase. Sericicultura era una din ocupaţiile tradiţionale ale strămoşilor noştri. În sec. al XIX-lea, aceştia produceau circa 150 kg mătase pe an (borangic), folosită la realizarea frumoaselor costume populare specifice zonei (marame, ii, cămăşi).
Mulţi brăneşteni erau apicultori, crescând albinele în ştiubeie, iar mierea şi ceara erau la mare preţ.
Creşterea animalelor s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cultivarea plantelor. Animalele erau folosite pentru tracţiune (trăgând carele cu poveri, arând câmpurile), pentru asigurarea hranei (carne, lapte şi derivate ale acestora), dar şi pentru alte scopuri (piei şi lână).
Mai toate ogrăzile brăneştenilor dispuneau, pe lângă terenurile arabile şi de suprafeţe care asigurau hrana animalelor prin păşunat vara şi asigurarea fânului pentru iarnă.
Având în vedere specificul zonei, ce nu este prielnică culturilor de câmp, creşterea animalelor s-a dezvoltat datorită condiţiilor prielnice oferite de regiunea subcarpatică, în care se află satul, dar şi de cererea crescândă de carne pentru nevoile interne şi externe .
Pe lângă fiecare gospodărie se aflau porci (crescuţi în turme, hrăniţi cu jir din pădure), păsări, oi, capre şi vaci. Putem vorbi de un păstorit local, practicat în hotarul satului .
Având în vedere specificul zonei, dar şi specializarea locuitorilor de aici în pomicultură (pruni) şi creşterea animalelor (vaci, în special), observăm faptul că numărul animalelor crescute în gospodăriile ţăranilor nu era foarte mare: 1-2 vaci, 2 boi, 2-3 porci, 10-12 oi sau capre.
Daniel Diaconescu
Va urma.
