1.3. Căi de comunicaţie

Aşa cum am mai arătat, situarea localităţii pe malurile râului a asigurat legături lesnicioase între aceasta şi zonele din jur. Astfel, principalul drum ce leagă Târgoviştea de Sinaia, peste Cota 1000, era circulat de secole de negustorii ce veneau din Transilvania cu marfă şi care treceau spre Târgovişte, unde era „Târgul Domniei” (Târgul de Afară), de la care se trage şi numele fostei capitale a Ţării Româneşti. Drumul a avut diferite denumiri, precum: „calea mare”, „calea Pietroşiţei”, „drumul ce-i zic al plaiului”¹⁷, „drumul carelor”¹⁸.

Până la construirea căii ferate Târgovişte-Pucioasa¹⁹, ea însăşi o arteră modernă de comunicaţie, drumul nu mergea ca acum paralel cu aceasta. Datorită deselor ieşiri din matcă ale Ialomiţei, drumul urca de la confluenţa Bizdidelului cu râul, pe versantul din stânga Ialomiţei, mergea prin fostul I.A.S. şi cobora în dreptul haltei Scârlenţa.

În jurul anului 1910, un constructor italian²⁰ a construit podul din centrul satului, de lângă fosta baie comunală, azi localul poştei. Podul este construit ,,în boltă”, folosind arcul în semicerc²¹, ce-i conferă acestuia o soliditate remarcabilă. Tot acesta a construit şi parapetul de protecţie²² al căii ferate şi şoselei, devenită după asfaltare D.N.-71.

Până prin 1860, se poate spune că principalul drum spre Pucioasa trecea prin centrul satului, după ce pleca din Târgovişte şi străbătea Şotânga. Pe acest drum se aflau şi câteva hanuri, printre care şi cele ale lui Diamandi Cărpenişanul şi Cârstea Patraulea, despre care vom mai vorbi.

Primar era atunci Nicolae V. Bălăşescu care, temându-se de ,,avalanşa civilizaţiei” asupra satului, s-a opus ca şoseaua naţională Târgovişte-Sinaia să treacă prin sat, aşa cum fusese iniţial proiectată²³. De acest refuz a beneficiat mai apoi localitatea vecină, Pucioasa, dezvoltată mai apoi şi cu aportul Brăneştiului²⁴.(imaginea nr.2)

Ca drumuri secundare, putem aminti ,,drumul ciobanilor”, în fapt o potecă ce mergea de la Bran (cu care brăneştenii au legături vechi) peste culmea Leaotei-Brebu-Râul Alb-Moţăieni-Iconiţă-muchia Obârşiei-Strâmtoare-Şotânga-Târgovişte.

A mai existat şi „drumul tătăresc” ce venea de la Târgovişte prin Priboiu, urca pe la Gura Văii pe vâlceaua Hotarului până în Pietriş, iar de acolo pe Grind până la poalele dealului, unde se găsea cimitirul tătăresc.

Referitor la tătari, neam de origine mongolă ce au atacat Europa centrală şi de sud-est între anii 1241-1242, putem spune că ei au lăsat urme în sat. Se pare că din sec. al XIII-lea şi până la formarea statului medieval Ţara Românească de către domnitorul Basarab I (1310-1352), obştile săteşti (numite aşa de sugestiv de Nicolae Iorga ,,romanii populare”) din zonă plăteau o taxă anuală triburilor tătare, ce se stabiliseră în nordul Mării Negre, unde formaseră Hanatul Hoardei de Aur. Având în vedere bogăţia în resurse a zonei, este posibil ca tătarii să se fi aşezat un timp în vatra satului, în partea de nord (pe ,,Grind”, bătrânii satului vorbeau de existenţa unor tumuli, unde erau îngropaţi conducătorii tătarilor).

În satul Lăculeţe, aparţinând comunei Glodeni, s-a stabilit o comunitate compactă de tătari, oameni mici şi iuţi, şireţi şi violenţi. Se pare că mulţi dintre localnicii de azi le seamănă, purtând frecvent la ei ,,custuricea” (cuţitul). Aceştia au un fel deosebit, specific, de a vorbi limba română, ceea ce nu se întâmplă decât în acest sat. Ei accentuează silaba a doua a cuvintelor sau întreg cuvântul, dacă e monosilabic²⁵.

Atunci când capitala ţării era atacată de cetele de turci ce bântuiau după pradă²⁶, sătenii plecau în ,,bejenie” în Obârşii, în Valea Sulivestrului sau a Ciocăneştilor, în marginea pădurii. Aici îşi săpaseră bordeie în râpi, făceau coşare pentru animale şi cultivau grâu²⁷ şi porumb. Stăteau acolo 2-3 ani şi îşi păstrau cerealele în gropi arse (după modelul dacilor), refugiindu-se în pădure în caz de primejdie. Vedem aici, o dată în plus, valabilitatea proverbului: „Codru-i frate cu românul”.

1.4. Împărţirea localităţii

Vâlceaua Hotarului împarte satul în două părţi: cea din Sud, „de la vale”²⁸ şi în vreme ce partea din Nord era numită „din sus”²⁹. Colţul dinspre Pucioasa se numeşte „Grind”, iar în continuarea acestuia se află „Cătunul”, denumit ulterior Pucioasa Sat³⁰.

În stânga Ialomiţei se aflau alte sate ale comunei: Scârlenţa şi Priboiu.

Numele de Scârlenţa se pare că vine de la numele unui proprietar german din zonă, care se numea Karl, latinizat devenind Careli. Chiar întâlnim într-un document de pe la 1800 numele de „Cârlenţi” şi „Stancu sin Cârlenţea”. Funcţionând, în limba română, legea minimului efort, denumirea proprietarului, şi mai târziu a locului, a devenit Scârlenţa.

Aici se află halta Scârlenţa, imobil construit de către primărie în anul 1933 după planurile direcţiei tehnice a C.F.R.³¹.

„Priboiu” este un cuvânt slav, ce desemnează un deal, în Transilvania, sau un loc abrupt ce dă direct în apa unui râu³². Această ultimă variantă pare a fi corectă, dacă ne gândim la faptul că distanţa de la dealul sub care se afla cariera de piatră a satului (în dreptul haltei Scârlenţa) şi râu e destul de mică. Satul a fost slab populat, aici existând în perioada interbelică doar câteva zeci de case. După alunecările de teren de după 1970, care au afectat localitatea Lăculeţe, o parte a locuitorilor a fost mutată în Priboiu. Acum numărul locuitorilor satului este de circa 800 de persoane. Pentru aceştia, acum se construieşte o nouă biserică parohială şi funcţionează o grădiniţă.

De aici se ramifică drumul spre Glodeni, pe care îl foloseau şi brăneştenii pentru a ajunge la ,,Saramură”, în ,,Viile Bătrâne” sau la terenurile lor situate în această zonă.

Daniel Diaconescu

Va urma.