”Cele zece categorii de cuvinte”
Partea a patra: ”pronumele”
În articolul precedent am vorbit cuvântul ”adjectiv”. Astăzi aleg să vorbesc despre cuvântul ”pronume”. Căutându-l on-line observăm că acesta este ”partea de vorbire flexibilă care ține locul unui substantiv”. În gramatica lui H. Tiktin ”pronumele este o vorbă care arată o ființă sau un lucru fără a-l numi. În fraza: Am dat băiatului o carte, și el a citit-o, el arată ființa numită băiat”.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul pronume provine din latinescul ”pronomen”, însemnând ”după nume” sau ”pentru nume”. Acesta este compus din particula ”pro” care înseamnă ”în loc de” sau „în locul cuiva sau a ceva” și din particula ”nomen” care înseamnă ”nume”.
Numele este un ”cuvânt sau grup de cuvinte prin care se arată cum se cheamă o ființă sau un lucru, o acțiune, o noțiune etcetera și prin care acestea se individualizează”. Acesta este un ”termen generic pentru părțile de vorbire care se declină” și reprezintă o ”denumire comună sub care se grupează, în unele gramatici, substantivul, adjectivul, pronumele și numeralul”.
Mi se pare interesant verbul ”a declina”. Când ne referim la soare, acesta răsare și declină. Aceste două procese marchează transformarea poziției și intensității soarelui, declinul acestuia către asfințit fiind o metaforă pentru declinarea părților de vorbire flexibile, care se transformă în funcție de contextul lor gramatical.
Cuvântul ”persona” provine din limba latină și desemna masca de teatru. Imaginați-vă o piesă de teatru în care actorii foloseau măști care aveau fante pentru ochi și gură. ”Per sona” desemna ideea trecerii sunetului prin spațiul destinat gurii. Pronumele personale se referă strict la persoanele: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele. Persoana întâi (eu, noi) este cea care vorbește. Persoana a doua (tu, voi) este cea căreia i se vorbește, iar persona a treia (el, ea, ei, ele) este cea despre care se vorbește. Observați pozițiile pronumelor personale unele față de celelalte. Persoana întâi este poziția principală, persoana a doua îi este foarte apropiată, iar persoana a treia îi este mai îndepărtată.
Politețea ne determină să ne adresă respectuos, folosind cu amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni” pronumele de politețe. În loc de Tu, folosim ”Dumneata sau Dumneavoastră”, iar în loc de El, Ea sau Ei, ”Dumnealui, Dumneaei sau Dumnealor”.
Reflexia este o cugetare, o părere ce constă în ”întoarcerea conștiinței asupra ei înseși”. Atunci când vorbim de pronumele reflexiv, ne întoarcem asupra noastă înșine, adică suntem ”persoana care suferă lucrarea, dar este totodată și cea care o face. De exemplu: Eu mă îmbrac.”
Pronumele de întărire este ”insistent”. El ”insistă” să reia pronumele personal, întărindu-l astfel: Eu însumi sau eu însămi.
Pronumele posesiv ”însemnează un lucru ca fiind … posesiunea uneia dintre cele trei persoane gramaticale”. Când vorbim de un singur proprietar putem spune ”câinele meu”, iar când vorbim de mai mulți proprietari putem spune ”câinele nostru”.
A demonstra provine din latinescul ”demonstrare” și înseamnă ”a arăta”. O mostră a unui produs arată modelul și caracteristicile acestuia. Pronumele demonstrativ este ”o vorbă prin care vorbitorul arată un lucru care se vede sau se cunoaște”. Arătăm spunând: ”acest domn”, ”această doamnă”, ”acel domn”, ”acea doamnă”. Observăm și aici noțiunea de distanță când arătăm înspre un lucru sau înspre o ființă, care se pot situa în apropierea noastră sau la o distanță mai mare de noi.
A interoga înseamnă ”a pune cuiva întrebări insistente”. Înseamnă a cere ceva. Cine a venit? Ce ai făcut? ”Pronumele interogative sunt ”întrebătoare”: cine?, ce?, care?, cât?, ce fel de? Cine întreabă despre o persoană, ce de un lucru, care de o persoană sau de un lucru”.
”Relativ” ține de relație, de legătură. Vorbim aici de două elemente și de relația dintre ele. Cele două elemente principale sunt legate prin relația însăși, care se identifică prin acest pronume relativ. Pronumele relativ stabilește o relație dintre un substantiv și o propoziție atributivă: ”Câinele care latră.”, ”O limbă pe care nu o înțeleg”.
”Pronumele nehotărât dă indicații imprecise asupra obiectului al cărui nume îl înlocuiește”. Neavând un hotar precis, acesta prezintă vag și la modul general substantivul pe care îl înlocuiește. ”A venit un domn oarecare, pe care nimeni nu-l cunoaște”.
Pronumele negativ este cel care exprimă lipsa: ”Nu cumpăr nimic”, ”Nu văd pe nimeni aici.”
A scrie despre pronume într-un articol atât de scurt este un lucru dificil, deoarece nuanțele și formele pe care le are această parte de vorbire sunt multiple. În eseul meu am scris pe scurt despre această noțiune, evidențiind doar câteva dintre înțelesurile de bază ale acesteia.
Pe data viitoare!
Constantin Teodor Cernat
Bibliografie:
Beschrelle, nouvelle édition. La grammaire pour tous.
Gramatica română. Etimologia și sintaxa. Ediția a treia revăzută de I.-A. Candrea, 1945. H. Tiktin.
www.dexonline.ro
https://www.littre.org/definition/article
https://www.dictionnaire-academie.fr
https://fr.wiktionary.org
https://www.etymonline.com
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pronume