”Cele zece categorii de cuvinte”
Partea a treia: ”adjectivul”

În articolul precedent am vorbit chiar despre cuvântul ”articol”, spunând că este ”un mic cuvânt care precedă, de obicei, substantivul, și care are ca obiect prezentarea acestuia din urmă ca fiind hotărât sau nehotărât, adică cu hotar sau fără de hotar.

În acest articol am ales să vorbesc despre cuvântul ”adjectiv”. Este simplu de depistat compoziția acestui cuvânt jucăuș. Acesta este format din ”ad”, care înseamnă ”a adăuga” și din ”jectiv”, care înseamnă ”a arunca”. Deci, adjectivul este săritor și dornic de alipire, aruncându-se astfel încât să completeze sensul substantivului cu care dorește să se țină de mână. Bineînțeles că acesta este și flexibil, în sensul în care face echipă bună cu substantivul cu care s-a întâlnit. Această flexibilitate este dată de preschimbarea acestuia în funcție de numărul, genul și cazul substantivului, dar și de ușurința cu care adjectivul cedează locul altor confrați ai săi, despărțindu-se de substantiv, pentru ca acesta să fie completat și de alte caracteristici. Un elastic este flexibil și, asemenea articolului, are ”proprietatea de a-și modifica forma și dimensiunile sub acțiunea unei forțe exterioare și de a reveni de la sine la forma și dimensiunile inițiale după încetarea acțiunii forțelor exterioare care l-au deformat”.

Căutând cuvântul ”adjectiv” în dicționarele on-line, ajungem la definiția gramaticală a acestuia, ca fiind ”partea de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe și determină numele acestora, acordându-se cu ele în gen, număr și caz. ”A propos”, a se acorda vine de la cuvântul ”cord”, acesta însemnând că adjectivul este cu ”inima” sa alături de obiectele sau ființele de care se atașează pentru a le completa înțelesul, el primind din partea acestora genul, numărul și cazul în care se află. Deci, adjectivul este partea de vorbire care termină înțelesul unui substantiv sau îi stabilește o calitate.

Este interesant că acest cuvânt este folosit și în domeniul chimiei, ca fiind un element ”care se adaugă la ceva” sau ”care necesită un adaos”.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul ”adjectiv” provine din latinescul ”adjicere”, care înseamnă ”a adăuga”. Cuvântul ”jacere” este rădăcina componentei ”jectiv” a cuvântului nostru menționat mai sus și are legătură cu aruncarea sau lansarea a ceva într-o anumită direcție sau într-un anumit loc. V-ați jucat vreodată cu jetoane? Ele se aruncă atunci când vă vine rândul la joc și când considerați necesar să o faceți. Așa putem să facem și cu adjectivul atunci când avem nevoie să-l aruncăm în joc.

După gramatica lui H. Tiktin, ”adjectivul este o vorbă care determină mai aproape un substantiv arătând o însușire a lucrului numit prin acest substantiv: ”munte înalt”, ”strada pustie […]. Din clasa adjectivelor se ține și participiul verbelor: ”câmpul arat”, ”comoara ascunsă”, ”școlarul ascultător”.

Flexibilitatea adjectivului duce și la folosirea acestuia ca substantiv: ”Leneșul mult aleargă”, dar și la poziționarea acestuia în fața sau în spatele substantivului: ”Numeroasele orașe” sau ”orașele numeroase”. Observați, că atunci când acesta precedă substantivul, primește la final un articol nehotărât?

Dar am intrat prea mult în noțiuni gramaticale, pe care le puteți studia voi înșivă în cărțile de gramatică. Ceea ce aș vrea să rămână la final sunt ideile de aruncare, de alipire și de flexibilitate ale acestui cuvânt gramatical.

Pe data viitoare!

Constantin Teodor Cernat

Bibliografie:

Beschrelle, nouvelle édition. La grammaire pour tous.

Gramatica română. Etimologia și sintaxa. Ediția a treia revăzută de I.-A. Candrea, 1945. H. Tiktin.

www.dexonline.ro

https://www.littre.org/definition/article

https://www.dictionnaire-academie.fr

https://fr.wiktionary.org

https://www.etymonline.com