Fluviul se îngustează, apar stânci sub apă. Trecem pe lângă un resort din cele de 250 de euro pe noapte și imaginea e relevantă – niște căsuțe mai acătării și oameni albi cu beri în mână care se uită plictisiți la noi sau se plimbă pe mal. După vreo trei ore și ceva ajungem la destinație, satul Boto Pasi. (În taky – taky, Boto Pasi înseamnă „boats passing”) … Aici ar trebui să ne aștepte Spenky, gazda de la camping. Dacă nu ne așteaptă am cam încurcat treaba, e singura cazare în zonă și odată ce ne-a lăsat barca, alta nu mai este să ne ducă altundeva.

Comunicarea cu gazda noastră Spenky a fost dificilă. În primul rând că ne scria în taky-taky, în al doilea, că răspundea greu la mesaje, ulterior am aflat și de ce, pentru că nu era semnal în junglă. Până la urmă am înțeles cam atât din instrucțiuni: „tell di botmen go bi Spenky”… Cu alte cuvinte, caută-l pe Spenky în junglă, adică în jungla de sute de kilometri… Cu cât ne apropiam de Boto Pasi, cu atât îmi era mai groază că o sa dormim în vreun pom. Mare mi-a fost ușurarea când l-am văzut pe Spenky din poza de pe whatsapp fluturând mâinile pe mal.

Campingul este de fapt doar o căsuță pentru turiști. O singură căsuță cu două paturi. Are un foișor afară cu masă și un WC la 30 de metri în spate, fix spre junglă. Condițiile sunt bune, mai bine decât mă așteptam. Natura e copleșitoare – dealuri cu iarbă imposibil de verde, arbori enormi, fluviul se vede mai jos, păsările cântă continuu …

După o odihnă binemeritată am pornit prin sat. Satul e compus din două părți, decidem să mergem în partea mai îndepărtată astăzi că am auzit că acolo este un magazin mai mare. Mergem vreun kilometru pe o potecă prin junglă. Ei o numesc „road”, dar, în realitate este o fâșie de doi trei metri lățime. Pe de o parte și de alta, pură jungla, arbori enormi și liane. Dacă ne pierdem e cam problemă.

La un moment dat, apare o structură ca o poartă de fotbal care are agățate niște frunze. Asta e poarta de intrare în sat, iar de aici se aplică legea satului respectiv, nu cea a junglei. Sat e mult spus. Este o colecție de căsuțe ca cele din campările de la mare sau de la munte din România. Căsuțe de zece metri pătrați, făcute din lemn în care stau familii întregi. Viața este extrem de simplă. Lumea pescuiește, cultivă pe lângă casă ce poate, are găini. Nu există ceas, job, mașini, nimic. Semnal la telefon slab și doar pe deal. Lumina electrică două ore seara de la un generator. Doamnele din sat umblă la bustul gol. Sunt îmbrăcate într-o fustă cum ar veni. Când ne văd pe noi, trag fusta mai sus și își acoperă bustul. Lumea este retrasă, interacționează doar daca inițiem noi.

Spenky ne-a avertizat că e bine să mergem cu el când vizităm satele. Nu am fost prea încântați, am vrut libertate. Problema nu era pierdutul în junglă sau localnicii ostili. Problema, după cum am descoperit rapid, era pierdutul în sat. Așezarea caselor nu are absolut nici o noimă. Nu se poate vorbi de străzi sau ulițe. Nu există lot de teren care să fie dreptunghiular, au mai degrabă formă de piese de puzzle. Totul e haos spațial, casele unele cu fața la nord, altele la sud sau est sau vest, cu spatele una în fața alteia. Ce mai tare treabă este în mini-piața centrală (da, există și așa loc). Acolo este un magazin care implicit e centrul social al comunității. Piața este cât patru-cinci locuri de parcare. Fix în mijlocul ei este un mormânt, probabil un lider local. Apropo de magazin, are minimul-minimului, cred că vreo douăzeci de produse în total. Seara însă lumea vine și stă la magazin în față și socializează, în special bărbații cu o Parbo biri în mână.

Munca e făcută mai mult de femei. Lumea își ocupă timpul cultivând, pescuind și spălând. Atât rufele, cât și vasele se spală în fluviu. Spălatul este o manie, așa ceva nu am văzut nicăieri. Ore în șir spală și răs-spală. Frecatul vaselor de metal cu buretele de sârmă e obsesie, câte o jumătate de oră petrec pe câte un castron sau cratiță. Am petrecut în sat la modul relax, citind, vizitând și ajutând-l pe Spenky să-și facă un cont pe o platformă de închiriere. Nu îmi amintesc când am fost mai relaxat, fără internet, tv sau orice altceva și cu sentimentul de izolare dominând.

Când îmi era jungla mai dragă, a murit o femeie din sat. Toate bune, dar seara au început oamenii să cânte, o sumă de lume în cor, se auzea de parcă era în camera alăturată. Nu am prea dormit noaptea respectivă, au cântat până în zori. A doua zi a venit o barcă și am pornit înapoi spre civilizație. Pe drum s-a petrecut încă un episod care reflectă caracterul surinamez. La o oprire s-a urcat în barcă un tip de vreo 40 și ceva de ani care clar avea probleme de sănătate, cu greu se mișca și coordona. A mers cu noi până la capăt și s-a urcat în autobuzul spre Paramaribo. În autobuz i s-a făcut rău de tot – a căzut, spume la gură, a făcut pe el. Lumea din jur fără nici o reținere a început sa îl ajute. Deși deja se vorbea de coronavirus lumea nu era speriată, din ce am înțeles avea polio de fapt. Șoferul a făcut pe sanitarul de pe ambulanță, l-a ridicat, a deviat de la traseu și l-a dus la un dispensar. A curățat frumos cu zâmbetul pe buze unde făcuse ăla pe el și am pornit mai departe. Lumea la rândul ei nu a comentat nimic. Mă gândesc cum s-ar fi comportat șoferul de pe microbuz și lumea dacă se întâmpla asta în România.

În cele din urmă am ajuns în capitală și am mai petrecut o noapte înainte de a pleca spre vest, spre granița cu Guyana. Per total jungla a fost o experiență de clasă mondială, cea mai interesantă și mai pozitivă din timpul petrecut în Suriname și Guyane. Costul pe zi a fost cam de 40 de euro, mai puțin de un sfert din ce ne-ar fi costat să mergem organizat.

Cu asta am terminat cu Surinam. Încă o dată, o țară unică, inexplicabilă și foarte prietenoasă. Dacă nu ar fi fost așa de dificil și scump de ajuns aș fi recomandat-o călătorilor determinați. Așa nu o pot recomanda decât celor obsesivi. După ce ați mers în 100-120 de țări sau pe acolo, Surinam ar putea deveni o destinație unde raportul efort (financiar, fizic, psihic) / satisfacție să fie favorabil. Altfel, zic că nu, sunt multe-multe alte opțiuni mai bune de a cheltui timpul și banii de călătorie.

Răzvan Vulpea Călătoare