Era o zi mohorâtă de toamnă. Nori cenușii pluteau deasupra aeroportului, animați de un vânt slab. Din ei se cernea o ploaie măruntă și deasă, prin care cu greu puteai zări pe cineva, apăsătoare, îngreunându-ți respirația, de parcă n-ar fi fost ploaie, ci smog. De pe scara avionului, Radu privi în urmă.
-Hm… nici n-am plecat, și parcă deja mă întorc din Londra! Oare mă voi obișnui vreodată cu această… acea atmosferă specifică?
-Hai, Radu, ce faci? Ai devenit nostalgic?… Poate vremea e de vină!
-Vin, fii liniștit, nu pleacă avionul fără mine! Mă obișnuiam cu atmosfera…
Zborul a fost lin, fără incidente. Niciunul din cei cinci, nu mai zburase vreodată. Dar nici teamă nu aveau. Era o aeronavă a Companiei Tarom. Durata zborului avea să fie puțin peste trei ore o nimica toată, pentru ei, care aveau toată viața înainte. Nu avea să știe niciodată ce gândeau ceilalti, dar Radu, își promisese sieși că orice s-ar întâmpla, se va întoarce. Era vizionar… nici n-avea cum să nu fie la cei aproape douăzeci și patru de ani ai săi. Se și vedea peste câțiva ani, întors în România, la conducerea unei mari companii de…
-Doamne, gândi el, nici n-am plecat bine, nici nu știu concret ce voi face acolo, și gândul îmi este la întoarcere…
Aterizarea a fost perfectă. Peste puțin timp, aveau să calce pentru prima dată pământ străin. Fiind ultimul la îmbarcare, la aterizare tânărul nostru vizionar a ținut morțiș să fie primul dintre prietenii lui. Cum puse piciorul pe scara avionului, se opri instinctiv. Aceeași atmosferă apăsătoare, același aer irespirabil, aceeași vizibilitate redusă. Oare chiar zburase cu adevărat, ori a fost numai o simulare, îi veni lui Radu în gând să întrebe, când se simți împins de la spate, de Andrei, de data aceasta, zicându-i în același timp:
-Îndrăznește, ce e cu tine? Ai deja remușcări?
-Nu, dar… în fine! Poftiți, după mine, spre necunoscut! Voi fi ghidul perfect! Atenție la trepte!, mai zise el ușor ironic și coborî.
După ce și-au luat bagajele, s-au îndreptat spre ieșire, uitându-se fiecare în stânga și în dreapta, pentru a-l căuta din priviri pe „unchiuʼ ”. Cosmin îl văzuse imediat după revoluție, când venise în țară într-o scurtă vizită, după mai bine de zece ani, iar ceilalți îl știau dintr-o fotografie recentă, era imposibil să nu-l recunoască, dar nu-l vedeau niciunde.
-Cred că avem o problemă, zise Mihai. Nu avem… unchi!
-Și nici bilet de întoarcere, spuse și Horia, ușor ironic, dar îngrijorat vizibil.
-Eu zic să nu ne panicăm. Unchiul Ștefan e parolist, nu se poate să ne… abandoneze așa. Să nu intrăm în panică. Vă rog, mă faceți să mă consider vinovat de situația creată! Suntem noi moldoveni, dar avem cuvânt!
-Nu trebuie, cred că s-a rezolvat, intră în discuție și cel mai tăcut dintre ei, Ionuț, un ardelean veritabil. Uitați acolo, la domnuʼ… Scrie COSMIN…
Grupul de prieteni se îndreptară cu toții spre locul indicat de Ionuț.
-Bună ziua, eu sunt Cosmin!
-Vă așteptam, eu sunt Marius, spuse acesta într-o română impecabilă, zâmbindu-le larg. Domnul Rotaru a fost reținut la o ședință. Eu sunt șoferul dumnealui. La… ordinele dumneavoastră! Știți… se mai întâmplă, pe un șantier mereu apare câte ceva neprevăzut. Mașina e în parcare. E loc destul și pentru bagaje și pentru…
-Voi, fără formalități, zise Cosmin. Ei sunt prietenii mei: Radu, Mihai, Horia și Ionuț!
-Încântat de cunoștință! Eu, cum spuneam, sunt Marius și atât, fără formalități, și le făcu cu ochiul. Deci, e loc destul și pentru voi, și pentru bagaje, am la dispoziție o mașină cu opt locuri. Hai să mergem, vă duc direct pe șantier! Acolo, vă așteaptă de altfel… și șeful!
Cu toată aglomerația de pe șosele, traficul era fluent, așa că într-o oră au ajuns la locul ce avea să devină în timp, un complex de locuințe. Cum au ajuns, le-a ieșit în întâmpinare, domnul Ștefan Rotaru, un munte de om, așa cum de altfel îl știau din fotografia lui Cosmin, moldovean neaoș, ușor încărunțit, cu o figură blândă, aparent, căci la o privire mai amănunțită, trăda caracterul omului hotărât, mândru de ceea ce realizează el cu mâna lui, căutând în permanență licărul din ochii interlocutorilor pentru a vedea încântarea sau de ce nu, invidia din ei. Că de, ochii sunt oglinda sufletului!
-Bine ați venit, tinerii mei frumoși! Vă rog să mă iertați, n-am putut să vă întâmpin la aeroport, am fost reținut. De fapt eu am reținut pe alții din treabă, au fost mici probleme, s-au rezolvat. Aici, totul are rezolvare. Acum, trebuie să rezolvăm cu cazarea, dar mai înainte, fiindcă tot vă aflați aici, să vă fac cunoștință cu locul vostru de muncă!
Aceasta, fiind o altă caracteristică a moldoveanului, care nu pierde niciodată ocazia de a le arăta „musafirilor”, gospodăria în toată splendoarea ei.
-Nu vă speriați, e mare într-adevăr șantierul, dar e o plăcere să lucrezi aici. Majoritatea muncitorilor sunt români. Aleși pe sprânceană, dintre cei mai buni constructori din țară. O mică parte erau aici, la revoluție, cei mai mulți au venit imediat după. Nu regretă niciunul, sper să nu regretați nici voi.
Apoi, Marius vă va conduce la… „cămin”. E un complex de locuințe pentru muncitorii mei. Acolo veți locui în condiții excelente. Însă diseară vă aștept la mine la masă, pe toți, așa de bun-venit, luăm cina în… familie. Mai sunt două ore, o să vă aștepte șoferul să vă aducă tot el. Toți erau surprinși de modul în care au fost primiți. Se știe că românii, în general, și în special cei din partea Moldovei sunt ospitalieri din cale afară, însă… aici nu erau în România. Erau în Anglia, la Londra, unde până și umorul este negru. Cam după o jumătate de oră de mers, Marius opri mașina în dreptul unui bloc destul de mare, cu toate că avea numai cinci etaje.
-Am ajuns, acesta este blocul în care locuiesc muncitorii domnului Rotaru. Are numai câteva apartamente, restul garsoniere. Însă sunt destul de încăpătoare. Majoritatea lor au câte trei paturi, celelalte câte două. Vouă vi s-au repartizat, două. Una cu trei paturi, și firește una cu două. Cum vă instalați în camere e treaba voastră. Vă conduc, după care vă rog să vă pregătiți pentru masă. Repede! Avem ceva de mers, și nu se cade să întârziați. Vă cred că sunteți obosiți, dar eu sunt obișnuit să fiu punctual.
După cum era de înțeles, Radu și Cosmin, prieteni nedespărțiți, ocupară camera cu două paturi. Horia, Mihai și Ionuț, pe cealaltă. Se conformară cerințelor lui Marius, și… fulger, se pregătiră din nou pentru plecare.
-Abia aștept să-mi revăd mătușa și verișoara, zise Cosmin nerăbdător, urcându-se în mașină. Am o verișoară!… Aveți grijă, să nu cumva să o supărați cu ceva, că aveți de-aface cu mine!, mai continuă el mândru ca un cocoș pintenat gata de luptă.
-Și noi suntem la fel de nerăbdători să o cunoaștem, se băgă Mihai în vorbă. Sper să nu fie la fel de… moldoveancă!
– E și mai și! Te avertizez: ai grijă cum te porți, că e aprigă la mânie. O știu de mică. Oricum, eu am crezut întotdeauna că Dumnezeu a vrut să o facă băiat, dar a suferit accidental vreo mutație genetică în dezvoltarea intrauterină și nu i-a mai ieșit! Dar așa cum e, dintre toate verișoarele mele, pe ea o iubesc cel mai mult. E luată, mai zise el, după care izbucniră toți într-un râs zgomotos.
Ajunseră relativ repede la locuința familiei Rotaru. Era o casă modestă, dar cochetă în același timp. Avea o curte mică, foarte frumos amenajată, ce amintea de locuințele oamenilor înstăriți de la țară, în stil rustic, parcă construită special pentru o familie de români, cum îi plăcea domnului Ștefan să își prezinte „căsuța”. Nici nu apucă Marius să parcheze mașina, că pe mica verandă din fața casei își și făcură apariția proprietarii, nerebdători să își întâmpine oaspeții. Înaintea tuturor, o tânără demoazelă, cum s-ar fi exprimat, cu siguranță, Coana Chirița, la vederea ei, cu vizibile trăsături moldave, se repezi și îl îmbrățișă pe Cosmin, cu atâta putere, încât ceilalți rămaseră pe loc uimiți.
– Ce bine-mi pare că te văd!… Abia așteptam… Ai… ați călătorit bine?… Vai!… dar ce „echipă” avem aici!!! Voi sunteți?… hai băieți, prezentați-vă!… Eu sunt Maria- Mirabela, dar prefer fără Maria. Nu că nu-mi place numele, dar mi se pare prea… formal. Deci?
– Mai ușor, ai răbdare, sări în ajutorul lor Cosmin. Molcom, cum ar zice, Ionuț, ardeleanul nostru.
No, stimată verișoară, permite umilului tău văr care, nici măcar, nu îndrăznește să privească spre protipendadă, să-ți prezinte pe cei care îl însoțesc în marea aventură! Asadar, de la dreapta la stânga, ei sunt: Ionuț, Horia, Mihai, Radu și… subsemnatul…
– Oooo!, Ce onoare! Încântată de cunoștință băieți, bine ați venit, zise Mirabela, toată numai un zâmbet, intrând imediat în jocul lui Cosmin, și spre amuzamentul tuturor, făcu o reverență, îmitând în același timp fluturarea unui evantai. Pe tata îl cunoașteți, așa că am să vă fac acum, la rândul meu cunoștință cu cea mai bună mamă și soție iubitoare din lume, Clara Rotaru! Aaa, și cea mai iubită mătușă, nu-i așa Cosmin?
-Da,… și cea mai bună, și cea mai frumoasă…
– Gata Mirabela, gata cu formalitățile. Hai băieți, masa vă așteaptă, cu siguranță și voi pe ea!, inteveni autoritar domnul Rotaru. Se face târziu și sunt destul de obosiți. N-a fost ușoară ziua de azi! Să intrăm!
Intrară cu toții în casă, se asezară în jurul mesei din sufragerie, se înfruptară din bucatele pregătite de doamna Clara, care se dovedi a fi și cea mai bună bucătăreasă. După ce terminară de mâncat, se cuveneau firește unele lămuriri, privitor la ceea ce aveau de făcut.
– Dragii mei, își începu domnul Rotaru, discursul. De ce să nu fiu sincer, mi-ați făcut o impresie bună încă de la început. Sper să rămână așa și în continuare… Să nu mă dejamăgiți! Datorită faptului că sunteți prietenii lui Cosmin, eu vă consider pe toți ca și nepoții mei. Vă spun ca să știți: lucrul pe șantier nu e chiar floare la ureche, mai ales pentru începători ca voi, care până acum v-ați jucat cu sârmulițe și pistoale de lipit… așa-i? Cred că nu ați avut ocazia să vă murdăriți nici pe mâini, și râse cu poftă! Eei… de-acum se schimbă treaba. Vă puneți salopete, cizme în picioare, casca pe cap și mănuși în mâini, ambiție cât încape în voi… și la treabă!
Instinctiv, băieții se foiră pe scaune, gest care nu îi scăpă… unchiului Ștefan.
-Aaa… nici chiar așa de repede, aveți răbdare până mâine dimineață! La ora șapte, trezirea. La ora opt trebuie să fiți în pâine, pe șantier adică. O să fie ușor să vă acomodați, sunt zeci de muncitori care fac acest ritual zilnic. Pentru început, veți fi… salahori, dar nu de orice fel, ci cu studii superioare! Sper că nu mi-o luați în nume de rău, mie încă îmi place să glumesc, să fac haz de necaz, cum s-ar spune pe la noi, dar asta e… Munca trebuie luată în serios, de jos în sus! Atunci bucuria reușitei e fără margini. De sus în jos, se numește cădere, și lasă un gust amar. Apoi, pe parcurs, fiecare se poate ridica prin forțe proprii, până ajunge acolo unde își dorește! Acum, la culcare! Marius, încă vă stă la dispoziție, de mâine e al meu. A… mai am ceva să vă spun! De formalități, o să mă ocup eu. Când va fi nevoie de voi, vă anunț. Stați liniștiți, totul e în regulă!
Ajunși… „acasă”, căci așa avea să se numească de acum încolo noua lor locuință, fiecare se gândea la câte s-au întâmplat într-o singură zi, cei drept, cu două ore mai lungă. Radu, o luase chiar în serios. Trebuia să-și demonstreze mai întâi lui, și mai apoi celorlalți de ce era capabil. Voia să ajungă prin forțe proprii acolo unde dorea și să se oprească atunci când considera că este de ajuns. Cum era și firesc, nu-și propusese nici să mute munții din loc și nici să atingă cerul cu mâna, dar să-și depășească condiția, era mai mult decât necesar! Să-și aștearnă bine, cum ar fi zis tatăl lui, ca să doarmă liniștit și el și cei care vor veni după el, căci lui Radu îi plăcea ideea de familie, de a avea o soție și copii la momentul potrivit. Doamne și ce frumoasă era Mirabela! Avea dreptate Cosmin, frumoasă și aprigă și… și adormi cu gândul la ea, repede, fiind destul de obosit. Nici celorlalți nu le-a luat mult timp să adoarmă, resimțindu-se de altfel și diferența de fus orar. Au avut ei cea mai lungă zi din viața lor, dar despre noapte nu puteau spune la fel! Parcă nici nu apucaseră să închidă ochii bine, că și auziră o bătaie în ușă:
-Bobocii, scularea! E timpul, hai că întârziați, și nu-i frumos din prima zi… Pot să intru?
-Intră, zise Cosmin somnoros. Ușa se deschise, si își făcu apariția un cap creț, ce aparținea unui trup atletic, bine făcut.
-Salut, sunt Vlad, din Iași. Suntem mulți români aici, dar predominăm noi, cei din Moldova. O să aveți timp să-i cunoașteți pe toți. I-am trezit și pe ceilalți. Nu vă faceți probleme, prima zi e mai greu, după aceea, vă obișnuiți. Hai, că mai vorbim pe drum…
Se ridicară din pat, cei drept cu greu, și după o trecere grăbită pe la baie, se îmbrăcară și porniră spre șantier, lăsându-se conduși de veteranii locului. La sosire, primiră cizme, salopete, cască și mănuși, după care li se făcu instructajul de rigoare, fiind sfătuiți cât se poate de serios să-l respecte întocmai, fără nicio abatere… și gata, începură munca. Au fost cu toții surprinși. Nu la asta s-au așteptat ei. Credeau că vor fi câteva zile de acomodare, de relaxare, dar de…„socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”! Auziseră de această expresie însă acum o experimentau pe pielea lor. Pe pielea lor finuță, arsă numai, din când în când, de soarele arzător de pe litoralul românesc. Dar toate au un început, iar începutul noii etape din viața lor… începuse. Nu mai era cale de întoarcere, veniseră hotărâți să învingă orice greutăți s-ar fi ivit și așa aveau să rămână. Miza era prea mare. Se câștiga bine din construcții, se documentaseră ei destul de mult, prin diferite surse, nu numai din ceea ce știau de la unchiul lui Cosmin. Pornind de pe un șantier, aveai foarte multe oportunități. Aveai de asemenea cazare, masă și un salariu considerabil, iar în funcție de capacitățile fiecăruia, posibilitatea de a te afirma și realiza. Cu dorința de a se realiza veniseră și ei. Cel puțin Radu, se pare că era cel mai hotărât dintre toți. Însă trebuia să o ia sistematic, să cântărească bine ce avea de făcut, să nu rateze nici o ocazie de a progresa și de a prospera.
Flori Bungete