You are currently viewing JURNAL DE CĂLĂTORIE: Namaste Nepal. Sate de munte. Circuitul Annapurna (Partea I)

JURNAL DE CĂLĂTORIE: Namaste Nepal. Sate de munte. Circuitul Annapurna (Partea I)

  • Post category:general

Himalaya, Everest…Imaginația o ia razna. Nepal înseamnă munte. La munți nimeni nu depășește țara asta. Nepal e cât două treimi din România și are circa 30 de milioane de oameni. Teritoriul locuibil e limitat din cauza munților. Țara e lungă și strâmtă, prinsă între munți și India. E similară cu sudul României. Carpații ar fi Himalaya și Bulgaria ar fi India (turbane le mai trebuie la bulgari…). Munții se întind pe toată granița nordică, 800 km și taie complet Nepalul de China. Influența chineză (Tibet nefiind inclus) e mică. Surprinzătoare e lipsa de produse ”Made în China”. Eram în sate unde gps-ul arăta China la 25 de km și în magazin nimic chinezesc. India și Nepal sunt singurele țări fără produse chinezești unde am fost până acum.

Prinsă între China și India și plină de munti. Poziție geografică de nedorit, la prima vedere. Țara a fost închisă străinilor până în anii ’50.

Sunt multe grupuri etnice, nu intru în detalii. În mare se împart în două: indo-arieni și chino-tibetani. Adică unii care arată ca indienii (dar mai deschiși la culoare), și alții ca tibetanii, asemănători cu chinezii. Între cele două categorii, o sumă de lume amestecată. Deși sunt puțini, 100 000, cei mai faimoși sunt tribul Sherpa, parte din chino-tibetani, pentru capacitatea de a urca pe munți. În țara unde s-a nascut Buddha, 80 la sută din populație e hindusă, efect al migrației. Hinduism diluat, nu ca în India. Pe aceia  care au mai rămas budiști, îi găsești în general în zone izolate. Cu cât mai la munte, cu atât mai mare procentul de budiști.

Namasteee !!!!! Copiii budiști din ceva sat de munte te salută ca în mijlocul Indiei. Hindi și Nepali sunt foarte similare. Un nepalez se înțelege cu lumea în Delhi, sute de milioane de indienii din sudul Indiei nu s-ar intelege.

Hinduismul, prezența muzicii și a filmelor indiene, felul de a construi, produsele indiene din magazine, mașinile indiene – te fac să crezi că ești în India – o Indie mai organizată și respirabilă. Per total, în Nepal este diferit față de ce mă așteptam, doar în satele din vârful muntelui am văzut ce s-ar numi Nepal autentic. Zboruri sunt destule, dar internaționale numai în Kathmandu aterizează. Viza se ia pe loc, 40 de dolari pe o lună cu multiple intrări. Mai sunt și vize de 15 zile și 90 de zile. Pe mine m-a întrebat dacă am mai fost și ce am de gând să fac. Nu a cerut rezervare la hotel sau bilet de întoarcere. Kathmandu, capitala, e mare și nu prea are de-a face cu muntele. E într-o vale, între dealuri,  pe teren plat, sunt niște dealuri mai mari pe lângă, dar e prea densă poluarea ca să vezi ceva.

În apropiere de valea Kathmandu, văzut din avion. Am luat loc special pe stânga să văd Himalaya venind din India și nu am văzut mai nimic. Cred că zborurile din Nepal în China sunt cele mai bune pentru a vedea Himalaya de sus.

Kathmandu este un oraș de petrecut o zi. De văzut nu prea ai ce, o piață publica și cartierul turiștilor, Thamel, în care oricum o să ajungeți. Poate câteva ore în cartierul budist.
Thamel e plin de turiști, aproape toți veniți să meargă pe munte. Auzi cuvinte mari, Himalaya, Anapurna, Everest si începi să crezi că or fi cine știe ce antrenați și capabili care vin în Nepal. Deloc. Tot felul de lume, de la fumații care nu mai știu ce e ăla momo până la persoane de 70 și ceva de ani.

Thamel. Tot ce vrei și ce nu vrei. Foarte ușor de pregătit urcarea pe munte. Tot ce ai nevoie se poate face și cumpăra într-o zi.

Apropo de fumați, țara e destinatie de top pentru consumul de droguri ușoare. Se găsesc peste tot și sunt ieftine și tolerate. În vârful muntelui, în ceva sat uitat de lume bătrânelele vin cu o legături de marijuana cât o jumătate de franzelă – 5 dolari și fumezi o lună. Thamel e foarte bine dotat cu tot ce are nevoie călătorul. Mâncare și pensiuni,/hoteluri de toate felurile și pentru toate buzunarele. Magazine de echipament sportiv, case de schimb și agenții de turism la fel. Taxiuri la orice oră și ieftine. Aduce a Khao San  in Bangkok. Pentru orice fel de trekking, trebuie permise speciale. Mai toată lumea le ia din Kathmandu. Dacă le iei din orașul unde începi mersul (Beshisahar, Namche Bazaar) te costă dublu. Te prezinți cu pașaportul la National Tourism Board care e la 20 de minute de mers pe jos de Thamel și le iei. Nu e nevoie de agenții sau alți intermediari. Atât pentru Annapurna Circuit, cât și pentru Everest Base Camp trebuie câte două permise. Costă 2000 rupii permisul TIMS și încă 2000 celălalt, iar 4000 de rupii înseamnă 35 de euro. Fără permise nu se poate, sunt puncte de control peste tot.

Permisele fără de care nu se poate merge pe munte.

Dacă faci două trek-uri medii, plus viza, ajungi la 110 de euro cheltuiți pe taxele statului, că de fapt asta sunt. Dacă vrei să mergi în zone mai puțin comune, costă și mai mult. Un permis de Dolpo, o regiune mai izolată e 500 dolari  pe 10 zile, plus alți bani pentru ghidul obligatoriu. Și pe deasupra, trebuie minim doi turiști. Asta dacă vrei să vezi nepalezi tribali autentici. Dacă s-ar lăsa la liber, s-ar duce mulți turiști și s-ar pierde autenticitatea regiunii.

Sate autentice mai sunt, dar ori le vezi din aer, ori plătești o sumă în permise ca să poți ajungi la ele.

Mâncarea e bună și relativ igienică. Multă influență indiană și aici. În zonele populate,  e varietate și prețurile sunt mici. În schimb, la munte treaba se schimbă, scade radical varietatea, dispare carnea și prețurile cresc. Probleme de siguranță sunt puține, nu am auzit pe nimeni să fie jefuit. În concluzie, nepalezii sun foarte pașnici și amabili.

Mâncarea națională, dal bhat, orez și mazăre, varză, cartofi…greu să urci pe munte cu din astea. Dal bhat power -24 hour! – așa zic nepalezii, dar eu nu cred.

Transportul pe pământ este dezastruos. Am mai fost în țări unde șoseaua insemnă două urme de mașină pe camp, dar erau pe câmp măcar. În Nepal, sunt pe niște munți de ți-e groază să te uiți în părți sau fix pe albia râului. Adică, au dat bolovanii mai mari la o parte și aia e șoseaua. Să mergi ore în șir cu viteza medie de 10 la oră cu autobuzul e normal. Mai tot ce e treking e departe de Katmandu. Se poate merge cu autobuzul, dar durează și este foarte obositor. Avioane există, dar sunt de 10-20 de ori mai scumpe ca autobuzele. Tren nu au.

Condiție fizică și determinare să ai că restul se rezolvă. Nu e o țară dificilă, dar nici  ușoară, nu prea are cum să fie ușoară la relieful pe care îl are. Himalaya e natura extremă. Cele mai greu de atins puncte de pe pământul neacoperit de ape sunt vârfurile Annapurna și K2. Vârfurile însele sunt pentru profesionisti. Cei de rând rar trecem de 6000-7000. Annapurna Circuit și Everest Base Camp sunt cazurile unde omul de rând se apropie de maximele naturale. Ușoare nu sunt cele două, dar cu voință se pot face. Partea importantă e că sunt singurele ocazii pe care le ai să te apropii de munții cei mari. Eu am ales să fac întâi circuitul Annapurna. Everest Base Camp o să urmeze curând, deja am luat virusul himalaian. Până nu ajungi la fața locului nu prea poti să iti faci o idee clară despre cum e, cel puțin eu nu am putut. Se merge în jurul vârfului Annapurna. Urci pe vale, treci muntele vecin cu Annapurna și cobori pe altă vale, paralelă. Ca în Carpați, doar că e de patru ori mai inalt, distanțele sunt mai lungi și izolarea mai mare. De lipsa aerului nu mai zic. Nu urci pe vreun munte escaladând, nu frânghii sau gheată, nu butelii de oxigen sau alte minuni. Aproape pe tot traseul sunt sate cu case de oaspeți și mâncare, spre vârf cabane și ceva mâncare.

Annapurna e acolo. De multe ori nu se vede muntele însuși, dar sunt destule alte lucruri care îți amintesc unde ești, precum frigul, vântul, râul asurzitor…

Când zici treking în Nepal, câteva cuvinte apar foarte frecvent. Perioada anului, vreme, echipament, altitudine, pericol natural, rătăcire. Le menționez pe scurt, nu am de gând să scriu ghid turistic – sunt destule. Treaba asta se face doar primăvara, între lunile martie-mai și toamna între octombrie-noiembrie. Vara e problemă cu musonul și ploaia, iar iarna este prea frig. Eu am prins primele zile din decembrie și a fost FRIG. Deși e mai aglomerat și ceva mai scump, e bine să mergeți în octombrie sau aprilie – mai. E vârful sezonului, dar și cel mai cald. În general, când e vorba de treking în zone reci, faceți-l în luna aia când e mai cald. Eu nu sunt friguros deloc, chiar îmi place, dar să dormi la -15 grade fără foc ca acum sau să stai ud fleașcă zile intregi la 2-3 grade ca pe W în Chile nu se merită, poate strica experiența. Dacă vii cu tot echipamentul de acasă, o să ai un rucsac mare și greu. Cam 9 din 10 oameni pe care îi întâlnești în Nepal, nu au venit doar pentru Nepal. Dacă tot dai banii pe bilet să vii în Asia, e probabil să vrei să ajungi și in India sau Tailanda sau altundeva. Unu, te saturi de cărat echipamentul de munte. Doi, dai mai mult pentru bagaj la biletul low-cost din Nepal, până în India decât te-ar costa să inchiriezi tot echipamentul. În Nepal, se poate închiria și cumpăra echipament. Sunt sute de magazine de produse de munte în cartierul Thamel din Katmandu. De cumpărat mai totul fals, sute de magazine vânzând copii chinezești de greci și pantaloni North Face (sau North Fake cum zic nepalezii) la 10-15 dolari. Sunt și magazine ce par oficiale, dar nu știi sigur și e și mai scump ca în Europa. E posibil și să închiriați orice, prețul normal e de 1 – 1.50 euro pe piesă pe zi, piesa însemnând perechea de bocanci, pantaloni, sac, etc.

Atenție la echipament. Principala capcană e să ai prea mult, a doua să nu ai ce și cum trebuie. Soluția e să pui rucsacul într-o geantă de asta și să plătești un nepalez să îl care cu puterea capului. Geanta nu are bretele, cântărește vreo 30 de kg și sunt doi rucsaci băgați în ea.

La drum. Totul începe cu un autobuz. Din Thamel spre zona Annapurna pleacă o duzină, toate la 7 dimineața. Mai toate de clasă turistică, înseamnă confort cam ca în Romania. Mai există și clasa locală la care am să mă refer mai jos. Cu turistica dai 600 de rupii, 23 de lei și după 7-8 ore pe drumuri bombardate ești în Besisahar, punctul de plecare al circuitului Annapurna. Asta dacă nu iei autobuzul greșit, ca mine. A trebuit să cobor și să iau unul local pe ultimii km într-o aglomerație umană imposibil de descris. După noroc, poți avea parte și de aglomerație animală, capre, pui de gaină și alte orãtãnii în autobuz sau pe autobuz. Toate ar fi fost bune dacă drumul nu era așa plin de serpentine și gropi. La fiecare curbă vin oameni peste oameni, capre peste găini, bagaje peste toți și toate.

Circuitul începe din Beshisahar, are 210 km dacă chiar vrei să-l faci tot pe jos. Mergi în jurul a 4 vârfuri, Annapurna I – IV, cel mai înalt Annapurna I are 8091 m fiind al 10-lea ca înălțime din lume. (Alături de K2 este cel mai greu de urcat munte. Everest nu e nici în primele 5). Mulți sar prima și ultima parte a traseului. Adică iau mașini de teren și merg cu ele în valoare de vreo 2-3 zile la început și 3-4 la sfârșit. Motivul e că sunt sate mari și pline de construcții aiurea, zona nu mai e așa de naturală și sălbatică. Eu am luat-o pe jos de la km zero din Besishahar.

Primele 5 zile mers pe jos normal, sate tipic himalaiene. Sunt multe locuri de munte unde s-a construit prostește. România e și ea în top la asta, dar nu sare in ochi ca aici, Carpații sunt niște munți mai comuni totuși, și nu e același impact ca atunci când distrugi un maxim. La așa zisa șosea, care de fapt e o dâră de pământ sau nisip, au construit clădiri „moderne”, urâte, ca peste tot în Nepal. Totul cu bani din și pentru turism, că altceva nu e pe aici. Cu cât au venit mai mulți turiști, cu atât de mult au construit. Șoseaua a mai avansat câțiva km în fiecare an și cu ea a venit traficul rutier. Acum e plin de praf, mașini, motorete și turiștii evită satele astea. Nepalezii sunt supărați. Pe parte cealaltă de vârf, sunt sate unde nu se mai oprește nici un turist, trec prin ele cu autobuzul și atât. Tot ce este pe pantele munților e frumos, mai autentic și căutat de străini. Satele Gyanar și Upper Pisang sunt agățate pe munte, vedere excelentă la muntele de vis-a-vis și au părți rămase înghețate în timp, autentic himalaiene.

Natura extraordinar de puternică și masivă, totul e mai abrupt, mai mare, râul curge cu forță incredibilă, pantele sunt enorme și te aștepți la o aluncare de teren oricând. Când dispare soarele, scade temperatura instantaneu cu până la 10 grade. Nu există nici un dubiu asupra locului unde suntem. În afară de Anzi, eu nu am mai văzut așa ceva. Munții acoperiți de zăpadă apar din când în când și te cam lasă cu gura căscată.

În fiecare sat sunt pensiuni. Cazarea e gratis, dar trebuie să mănânci de seara și micul dejun la ei. Asta e cea mai proastă variantă horeca inventată de om până acum. În primul rând că neglijează camerele. Paturi proaste, lenjerie dezastru, găuri pe lângă ferestre. E gratis sau foarte ieftin și nu te poți plânge. În schimb, mâncarea e foarte scumpă, asta ca să compenseze camera gratis. Ești obligat să mănânci unde stai. Apare presiunea să comanzi cât mai mult, nu poți mânca doar o supă. Ai greață și amețeli de la altitudine, probleme de la mâncarea proastă dinainte, ești la vreo dietă, nu contează – trebuie să mănânci. La prânz, ești deja pe drum și mănânci la prețuri umflate, deși nu stai la casa de oaspeți respectivă. Restaurante independente nu sunt, doar în cadrul caselor de oaspeți și a hotelurilor. Treaba asta vine de la nord, e o chestie pe care o mai vezi și în China, acolo e camera surprinzător de ieftină și doar speră să mănânci și să iei tururile de la ei. Tot de chinezi a fost exportată în alte părți ale Asiei, Thailanda și Hong Kong sunt in război deschis cu sistemul acesta. Până la 3500 de metri altitudine, prețurile la mâncare sunt în jur de dublu față de Kathmamdu, dar rezonabile. De exemplu, 8-10 lei supa, 10 omleta, 15 spagheti si tot asa. Berea este scumpă, 15-20 de lei sticla de jumătate de litru. Carnea rară, în afară de carne de yak mai găsești ceva găină, câteodată. E o problem, deoarece depui foarte mult efort și mâncând varză și orez, nu prea ajunge. Baza e dal bhat, adică orez cu câteva vegetale, mâncarea de bază a nepalezului de rând.

În ziua a 6-a am ajuns la Manang, un mini orășel. Deja la 3500 de metri, aici se schimbă treaba. Începe adevărata parte montană. Se termină șoseaua, rămâne doar o potecă. S-a terminat șoseaua și au explodat prețurile la alimente. Apa e cel mai bun exemplu. Un litru în Kathmandu era 25 de rupii. În Besisahar la începutul circuitului era 30-35. Până in Manang unde se termină șoseaua a urcat la vreo 70 de rupii, 80-100 dacă ești mai blond. Până la ultimul loc cu alimente, aproape de vârf a ajuns la 280, 11 lei litrul și de 11 ori mai mult ca la bază. Corect, având in vedere că o cară 3 zile cu spinarea sau măgarul special. Mâncarea – crește și ea în tandem cu apa, dar rata creșterii e pe la jumătate.

O mențiune specială. 90 la sută dintre mașinile pe care le vezi la altitudine, sunt Mahindra Bolero. În schimb, jos sunt 20 de feluri de SUV-uri indiene, dar asta se pare că e regele necontestat sus. Mare parte din restul de 10 la sută sunt Toyote Land Cruiser, acelea sunt pt cei cu mulți bani.

La 3500 m la Manang se termină șoseaua. Manang are toate serviciile necesare, ultimul loc unde se pot cumpăra provizii și schimba bani. Aici, majoritatea celor care urcă petrec o zi să se aclimatizeze. Există o sumă de variante de excursii pe orizontală, cea mai popular fiind la lacul Tilicho. Undeva, imediat peste 3500 de metri se pare că e o bariera, nu mai cresc plantele, pomii nici atât, e greu să găsești lemn. Animalele se schimbă, apar iacii, caprele normale lasă locul la unele foarte blănoase, dispar găinile. Pisicile dunt omniprezente, iar mai jos dispar complet. Caii/ măgarii normali nu trec de aici, au unii speciali, mai mici și mai pufoși.

Ultima imagine pe care o vezi înainte de a începe urcarea adevărată. Aici se termina șoseaua și satele…. și începe sălbăticia.

Ultimul sat, începe muntele adevărat, cu bune și rele. Intri in el pe o șosea de pământ lată de trei metri și ieși pe o potecă de 80 de centimetri. Încă trei zile de urcare de aici până la vârful rutei.

 

Răzvan Vulpea Călătoare