Întors în România, Radu își reluă intens activitatea la firmă, încercând să recupereze  timpul pierdut cu spitalizarea și mai apoi, cu perioada de…punere la curent, cu tot ce se întâmplase în lipsa lui. Petrecuse de altfel o perioadă bună de timp și cu Dorina, încercând cât de cât să fie prezent în viața ei, urmată de vizita la Londra, așa că, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se apuce serios de muncă. Era septembrie, în curând începea anul școlar. Fiica lui era în clasa a XI-a, la un liceu foarte bine cotat. În anii precedenți obținuse rezultate excepționale la învățătură, în ciuda tuturor greutăților prin care trecuse.

Radu avea remușcări, era conștient de faptul că în mare parte, suferința Dorinei fusese amplificată și de atitudinea lui. Dar…răul fusese făcut! Nimeni și nimic nu putea întoarce timpul înapoi. Important era cum aveau să evolueze lucrurile de acum în colo. Era hotărât să-i acorde fiicei sale libertatea de a alege, dacă avea să rămână în țară sau avea să meargă în Anglia, pentru a-și continua studiile. Timp mai era destul, dar și trecea foarte repede. Parcă mai ieri o ținuse prima oară în brațe, iar acum se gândea că mâine, poimâine, avea să termine liceul.

-Doamne, cum trece vremea!, se trezea el spunând adesea.

Și într-adevăr, zilele treceau unele după altele, pe nesimțite, de parcă timpul se comprimase. De multe ori, se gândea că ziua este mult mai scurtă, i-ar fi trebuit mai mult de douăzeci și patru de ore pentru a putea reintra în ritm. Era spre sfârșitul lui noiembrie… Dacă nu ar fi trebuit să meargă neapărat la birou, pentru a se întâlni cu Cosmin, ar fi stat ore întregi pe o bancă în parc, privind cum moare toamna. Zeci de trecători nostalgici, treceau nepăsători, strivind în picioare frunzele ruginite picate pe alei. Radu ședea de ceva timp, ascultând strigătele surde ale toamnei, privind spre cer printre ramurile desfrunzite ale copacilor seculari. O dată cu toamna, porneau în eter și gândurile, amintirile, tristețile și bucuriile lui. Trecuseră doar câteva zile de când se împlinise un an de la plecarea Mirabelei.
Iuliana, ajutată de doamna Elena, mama lui, pregătise un parastas, la biserica din cartier. În aceeași zi, la Londra, fusese de asemenea pomenită de părinții ei, prin oficierea unei slujbe simple, doar în prezența câtorva persoane foarte apropiate. Nu se făcuse niciodată parastase pompoase, toți erau de acord că nu ar fi fost pe placul Mirabelei. Nu putea să-și explice, dar din ziua în care s-a împlinit un an de la trecerea în neființă a soției lui, Radu a simțit o…împăcare cu sine, o liniște sufletească, o resemnare, o altă înțelegere a realității. Era ca o…descătușare. Se simțea în stare să facă cu adevărat față oricărei situații. Se simțea din nou stăpân pe sine, dar în același timp, parcă intuia, în adâncul sufletului că ultima zvâcnire a tuturor acumulărilor interioare nu se produsese, încă mocnea…aștepta momentul propice de a ieși la suprafață.

Un zgomot produs în apropiere îl făcu să tresară și să revină…pe pământ. Se uită la ceas. Era timpul să plece. Nu era cu mașina, dar birourile erau aproape, așa că porni pe jos într-acolo. Urcă pe scări și intră în biroul lui Cosmin. Acesta nu venise, dar Radu se gândi că nu v-a întârzia prea mult, așa că rămase să-l aștepte acolo. Ochii îi alunecase pe o carte de poezii aflată pe biroul acestuia. Era un volum  de vreo sută și ceva de pagini… Cam multe poezii, se gândi el. Cine să le citească?… O deschise totuși.

O închise la loc și se mai uită o dată la coperta principală. Numele autoarei nu-i spunea nimic, nu auzise în viața lui de ea, și…oricum, la câți poeți se născuseră peste noapte, era scuzabil.Lui Radu coperta îi atrăsese în mod special privirea. Era o grafică aparte, reprezenta un cer de noapte, stilizat, ce întruchipa chipul unei fete. O fi chiar „muza poeziei”, se gîndi el, dar nu-și aminti cum se numea, sau poate nici nu a știut vreodată. Făcuse legătura, citind, de această dată cu voce tare titlul cărții:

-Hm!…Muză și poet…Mai degrabă… ,,poeteasă”, autoarea este o doamnă, mai zise el și zâmbi deschizând-o din nou.

Apucase să citească, pe sărite, câteva poezii, când ușa biroului se deschise :

-Scuze pentru întârziere, sper că nu te-ai plictisit! A…dar văd că n-ai stat degeaba.Te-ai apucat să citit poezii… Vezi să nu te molipsești!, spuse Cosmin zâmbind, întinzând mâna spre el.

-Nu ai de ce să te scuzi…chiar mă bucur ca ai întârziat puțin, în felul acesta am reușit să fac ceea ce nu credeam vreodată. Am reușit, de bună voie și nesilit de nimeni, să citesc poezii. Dacă te rog, poți să-mi împrumuți cartea? Și…apropos: cine e autoarea?  O cunoști?…

-Nu, nu o cunosc. E „nouă în peisaj”. Și nu e numai poetă. Scrie,,de toate pentru toți”, inclusiv romane. Cel puțin așa am aflat de la doamna care se ocupă de buna gestionare a contului nostru bancar. E mătușa dumneaei.Mi-a recomandat cartea cu atâta căldură încât n-am rezistat ispitei și am achiziționat-o.Am spicuit-o, n-am citit-o pe toată dar mi s-a părut interesantă. Are un mod aparte de a scrie…Înțelegi mai bine citind printre rânduri. Însă poeziile de la sfârșit sunt… inedite.Cel puțin așa, la prima vedere…am rămas surprins.N-am mai citit ceva asemănător! Desigur, ți-o împrumut cu cea mai mare plăcere. Ai să vezi și singur. Iar acum, să revenim la ale noastre…

Cei doi discutară până seara. Ajuns acasă, cu toate că era destul de târziu, Radu se apucă imediat de citit. Și abia atunci a înțeles el pe deplin tâlcul proverbului: „Ai carte, ai parte”! În acea seară, a avut și carte, și parte: de emoție, lacrimi, regăsire, amintiri, bucurii, nostalgii…citind, dar mai ales cugetând la ceea ce scria printre rânduri. Ultima zvâcnire a zbuciumului din sufletul lui Radu se produsese. A fost o noapte…eliberatoare, o noapte în care s-a încheiat un alt capitol din viața lui, o noapte nedormită, dar benefică, o noapte în care s-a pus în ordine gânduri, o noapte în care s-au pus timide temelii ale unei alte vieți. Avea să fie…începutul unui nou început! Însă el, nu avea de unde să știe acest lucru, atunci.

După o noapte de nesomn, culmea, se sculă din pat cât se putea de Ok. Își pregăti micul dejun pe fugă, se îmbrăcă și ieși din casă,gata pentru o nouă zi de muncă. Ajunsese de puțin timp la birou, când telefonul începu să sune. Îl luă și se uită la el. Apela doamna Rotaru. Se grăbi să răspundă:

-Alo, Radu la telefon! Sărut-mâna!

-Bună, Radu! Ce faci? Dorina ce face, e bine?

-Da, e bine, de altfel, toți suntem bine. S-a întâmplat ceva?, întrebă el nerăbdător să afle. Parcă aveți un tremur în glas.

-Da, dar nu ceva foarte grav. Știi, ne doream tare mult să petrecem sărbătorile acasă, împreună, însă mă tem că nu se mai poate.

-Spuneți-mi, vă rog ce s-a întâmplat!…

-Dacă nu luăm bilete acum nu mai putem obține rezervare în timp util, iar Ștefan are mici probleme de sănătate. O răceală banală, dar care nu știm cum va evolua. Așa că, ne amânăm vizita.Poate venim de Paști. Îmi pare tare rău! Probabil Dorina o să fie dezamăgită, dar te rog, explică-i situația! Sigur o să fie bine…dar nu putem risca.

-Îmi pare tare rău să aud asta! Dar stați liniștiți, Dorina o să înțeleagă!Sănătatea domnului Rotaru e mult mai importantă.Îi doresc însănătoșire grabnică, și vă rog să mă țineți la curent!

-Cu siguranță te voi suna. Sărut-o pe Dorina din partea mea, și spune-i că o iubesc.

-Și noi vă iubim, și…să mă țineți la curent cu tot!, mai zise Radu, după care își luă „la revedere” și rămase pe gânduri.

-Dorina o să fie foarte dejamăgită, gândi el cu voce tare. Chiar atunci se deschise ușa și Cosmin intră în birou.

-Am auzit cuvântul „dezamăgire”, ori mi s-a părut?

-Salut! Nu, nu ți s-a părut.E vorba despre Dorina. O să fie tare dezamăgită din cauză că bunicii ei și-au amânat venirea în țară. Domnul Rotaru are probleme de sănătate, minore, după cum s-a exprimat doamna Clara.

-Îmi pare rău să aud asta, dar poate o rezolvăm cumva, ca Dorina să petreacă sărbătorile…tradițional. Vorbesc cu Iulia și mergem împreună la ai mei în Moldova.

-Ar fi o variantă, nu zic nu…însă eu aș dori să profit de ocazia aceasta, să îmi petrec câteva zile la cabană. Dacă Dorina va opta să meargă cu voi, nu am nimic împotrivă. A doua variantă ar fi să o duc la ai mei la pensiune, iar după aceea să merg la munte. Cred că este cel mai bun prilej să fiu din nou…eu cu mine, mai zise Radu și afișă o mimică serioasă.

-Aaaa, nu, te rog, nu începe iar!, ripostă Cosmin. Nici în cele mai groaznice coșmaruri ale mele nu vreau să mai aud asta! Mi-a fost de ajuns…nu vreau să o iau de la capăt! Poate că nici nu-i cea mai bună alegere. Mi-ar fi plăcut să petrecem sărbătorile împreună. Poate te răzgândești, mai este aproape o lună de zile până atunci.

-Stai liniștit, glumeam! Voi fi numai EU acolo. Te înțeleg, nici mie nu-mi displace ideea de…tradițional, însă, dacă s-a ivit oportunitatea aceasta, aș vrea să merg la cabană. Mă gândeam de ceva vreme să dau o fugă până acolo, să șterg praful de pe amintiri și să le eliberez…am un simțământ ciudat, parcă ceva… sau cineva mă cheamă acolo.

-Aș vrea să te aprob, dar n-o fac. Îmi este frică de…premonițiile tale.

-Nu, de data aceasta nu simt neliniștea aceea, e o altfel de stare și ciudat, o simt de dinainte de a suna doamna Clara. Parcă așteptam să se ivească ceva.Trebuie să mă duc, altfel nu am liniște.

-Bine, nu mai insist. Oricum, acum, altele sunt prioritățile.Vine închiderea de an, avem mult de lucru, așadar, să trecem la treabă, gata cu trăncăneala. Întâi munca și apoi distracția, parcă așa zicea unchiul Ștefan, nu?…Să-i dea Dumnezeu sănătate!

-Da, șefu, să trăiți! cum zici tu, la treabă cu noi.

După ce făcură planul de atac, Cosmin părăsi biroul lui Radu și se îndreptă spre al său. În drum spre birou intră la Iulia, să o pună la curent cu ultimele „evenimente”…

-Îmi pare tare rău! zise ea la aflarea veștilor proaste venite din Anglia. Sigur Dorina o să fie foarte supărată din această cauză, dar vom găsi noi o soluție pentru asta. Problema e la Radu! Crezi că este o idee bună să meargă singur la cabană?

-Nu o să fie singur, o să fie cu…EL!

-Termină cu prostiile, nu e nimic amuzant! Nu putem fi siguri că este total…vindecat, dacă se poate spune așa, de așa zisa lui „nebunie” și că nu o ia de la capăt.

-Dar nici nu putem sta permanent în preajma lui! E major, e vaccinat, are…chemări, să se ducă! O dată și o dată, tot trebuie să devină stăpân pe situație. Și, pentru liniștea mea, cu cât mai repede cu atât mai bine. Cât privește pe Dorina, cred că ești cea mai în măsură să-i propui să petreacă sărbătorile cu noi. Acum va fi altfel față de anul trecut, trebuie să…compensăm. Nici nu vreau să mă mai gândesc la asta!

-A fost într-adevăr greu și dureros, pentru toți, nu numai pentru ea, dar am trecut cu bine și sper să trecem întotdeauna peste toate necazurile și bucuriile împreună. Căci cu siguranță, vor fi și bucurii…Va ieși, cu siguranță, soarele și pe strada noastră! Am să vorbesc cu ea, desigur și sper din tot sufletul, chiar dacă par un pic egoistă, să ne aleagă pe noi.

– Și eu imi doresc tare mult! Obiceiurile de iarnă în Moldova, chiar și acum, sunt adevărate spectacole. Cred că avem nevoie, cu toții,  de o perioadă în care să ne încărcăm bateriile cu energie pozitivă. Iar pentru mine, cel puțin, e cel mai nimerit loc. Știi? Nu cred că ți-am vorbit de asta niciodată, dar atunci când am nevoie de un moment de…reculegere, mă agăț cu toată ființa mea de copilărie.
Copilăria, leagănul libertății, tărâmul jocurilor,, universul veseliei, al inocenței, al naivității, lumea poveștilor, a basmelor, a viselor și a năzuințelor. Din această lume nu plecăm, definitiv, niciodată. Copilăria este izvorul cu apă vie de unde ne tragem seva și puterea de a merge mai departe, ori de câte ori ajungem, chiar și oameni mari, la ananghie. Este de ajuns să deșteptăm copilul din noi, să îl privim cum se ascunde pe după fusta mamei, atunci când în jur simte o primejdie, cum se lasă purtat pe brațe atunci când drumul devine prea lung și prea greu de străbătut de firavele lui picioare, cum îi dispare, ca prin minune, orice durere fizică în momentul când mâna mamei îi mângâie duios părul și-i sărută fruntea, cum lacrimile se retrag în matca ochilor, atunci când se spun vorbele magice „nu mai plânge, puiul meu”! Copilăria, este acea perioadă din viața unui om, peste amintirea căreia nu se va așterne niciodată, praful uitării. Va rămâne veșnic vie, și oricât de fericiți sau nu vom fi ca…oameni mari, ea va fi, fericirea supremă!

În biroul Iulianei se așternuse o liniște desăvârșită. Cosmin, cu privirea îndreptată spre fereastră, era pierdut pe ulițele satului de odinioară, rătăcind printre amintiri, iar soția sa, nebănuind nici măcar o clipă ce…filosof zace în iubitul ei soț, nu era în stare să mai articuleze nici un cuvânt, privindu-l tăcută, cu ochii ei mari și întunecați, ca și cum atunci l-ar fi văzut și ascultat pentru prima dată. Ieși însă din transă, când o lacrimă mare și fiebinte prinse a se rostogoli pe obrazul ei. O șterse repede, parcă vinovată, și dădu să spună ceva:

-Cosmin…dragule, tu… Nu-mi vine să cred, nu… Nu mi-am imaginat niciodată că ai un suflet de…poet! Te știam sensibil, dar… nici chiar așa… Nici nu-mi găsesc cuvintele.M-ai lăsat,,mască”, zise ea și se ridică de pe scaun, se duse spre el și-l îmbrățișă, mângâindu-l ușor pe frunte.

-Am spus exact ce am simțit în acest moment, nimic altceva. Sunt cuvintele pe care mi le-a dictat inima. Sau poate au fost rostite de copilul din mine, eu am fost numai vocea!…Cert este, că rostindu-le, mă simt mult mai bine, mai puternic și mai încrezător.

Flori Bungete