You are currently viewing EDITORIAL LITERAR: Există un nou început (Partea I)

EDITORIAL LITERAR: Există un nou început (Partea I)

  • Post category:general

PROLOG

Pentru a câta oară, Doamne, încercase să deschidă ochii și nu a fost chip? Îi simțea ca de cristal. Cristal rece, înghețat. Îi era teamă că dacă ar fi făcut un efort supraomenesc să îi deschidă, aceștia s-ar fi spart în mii și mii de cioburi ascuțite care i-ar fi invadat tot corpul. Corpul pe care nu îl simțea dar știa că este. Trebuia să fie acolo…Acolo, unde?! Unde se afla? Erau întrebări la care mintea ei refuza să dea răspunsuri. Nu se putea concentra, nu se putea gândi, nu-și dădea seama unde și de ce se află acolo. Și iar se întreba: acolo, dar unde?

De teamă să nu-și piardă din nou conștiența mai făcu încă o încercare. Nici nu apucă bine să desprindă geană de geană că o lumină orbitoare, parcă transformată în săgeți de lumină înghețată, îi sfredeli ochii producându-i o durere îngrozitoare. Aceeași durere se răspândi și în corpul ei inert, dându-i o senzație de…  electrocutare. Se sperie într-atât încât, involuntar, se cufundă din nou în beznă. După atâtea încercări, ca o ironie a sorții când, în sfârșit, reușise să-i deschidă, a fost nevoită să-i închidă iar! Poate se întâmplase exact așa cum, în mintea ei, doborâtă de gerul năprasnic, își imaginase? Se spărseseră oare? Ochii ei, frumoșii ei ochi, pentru care era invidiată de toată lumea? De fapt de latura feminină a lumii, căci cealaltă latură… Câți domni n-ar fi dat mult cu multul să se afunde, măcar o dată, în adâncul lor de un „albastru infinit”și apoi să-și dea ultima suflare. Când spun „albastru infinit”nu mă refer la imensitatea lor, ci la multitudinea de nuanțe de albastru pe care ochii ei o căpătau în funcție de reflexia luminii sau de starea de moment. Sau poate ar fi fost mai nimerit spus…albastru cameleonic? Oricum, era conștientă de faptul că ochii ei erau punctul forte în rezolvarea multor probleme. Dacă aceștia…

Numai gândul că s-ar fi putut sfărâma în mii și mii de așchii minuscule o cutremură. După acea durere sfâșietoare, nu mai simțea nimic. Încercă să se miște. Nu a fost posibil. Era prizioniera propriului trup. Nu simțea, nu vedea, nu auzea…sau poate nu era nimic de auzit ori de văzut. Era prea multă liniște. O liniște care o… neliniștea. Se simțea pierdută cu adevărat. Nici măcar nu știa de cât timp se afla acolo. Nu-și amintea nimic. În capul ei era o imensă gaură neagră din interiorul căreia nu putea scăpa nici măcar o amintire. Parcă atunci prinsese viață, îi era frică să și respire. Frică? Ce era frica? Simțea ceva, ca un gol în stomac…Se temea! Și teama aceea avea un nume: Moartea. Nume pe care cu siguranță îl auzise de mii de ori.

-Doamne, te rog, nu mă lăsa! Nu vreau să mor!… erau cuvintele pe care ar fi vrut să le strige, să se facă auzită, dar pe care nici măcar nu le putea murmura.

Teama, frica, deznădejdea, puneau stăpânire pe ea. Ce însemnau oare aceste sentimente? Trebuie să fi trecut de multe ori prin ele ca să le poată percepe atât de profund! Asta înseamnă că avea un trecut, altfel nu se explica. Trecut…prezent… viitor… Din prezent, fără amintiri, în trecut nu se putea întoarce. Singurul lucru care îi rămăsese de făcut era să lupte pentru viitor. Să lupte…

Simți în colțul ochiului drept, probabil mai sensibil, o lacrimă fierbinte. Cu o sforțare uriașă întoarse ușor capul, pentru a permite lacrimilor să se prelingă pe obraz. În același timp, încercă să deschidă din nou ochii. Parcă nu o mai dureau așa de tare. Printre gene, și mai apoi cu ei deschiși văzu că e înconjurată de o mare de un alb imaculat. Sclipiri de diamante străluceau pe suprafața ei, arucând în jur lumini multicolore. Ușor, îndreptă capul și privi în sus. Văzu din nou lumina aceea puternică și își feri privirea. Suporta mai ușor albul din jur pe care dansau mii de luminițe, precum un corp de balet pe o scenă de cristal, decât lumina sfredelitoare a soarelui, însă tot nu-și putea da seama unde se află. Într-o sforțare uriașă, mai făcu o încercare de a elibera din amintirile captive. Încet, încet, începu să gândească. Privind insistent în jurul ei, făcu în minte o asociere.

Lumina puternică, marea aceea albă și atâtea luminițe multicolore nu se puteau întâlni laolaltă decât într-un singur loc. În Rai! Însă din câte se spune, Raiul este locuit de sfinți și îngeri, iar aceștia au aripi. Îi era peste poate să creadă că nici măcar unul dintre ei nu s-ar fi aflat în acel moment prin preajmă. Dar nu, nici măcar un fâlfâit de aripă nu mișca văzduhul încremenit în tăcere. Timpul parcă încremenise. Era ca în Ziua cea dintâi când Dumnezeu, în mărinimia Lui, a spus: Să fie lumină!

-Să fie lumină! Să fie lumină! striga și subconștientul Victoriei, în timp ce se cufunda din nou în abisul întunericului și al tăcerii…

*  *   *

„Ascultă-n liniște tăcerea!”…

Era o poezie pe care Radu o memorase involuntar, citind-o și recitind-o de nenumărate ori. Învățase în anii cât a fost elev, mai ales în clasele  primare, toate poeziile din manualele de Limba Română. Dar nu pentru că avea ceva în comun cu poezia, nu îl atrăgea chiar deloc, însă era obligat să învețe tot ce era în manual, filă cu filă, sau cu alte cuvinte, din scoarță în scoarță, căci în anii „școlirii” lui, manualele erau chintesența învățăturii.
„Ai carte, ai parte!” era proverbul după care se ghida un elev care dorea să-și depășească condiția, de fapt condiția alor săi, căci cu ei, cu părinții, erau copiii în competiție mereu. Și mai ales cei din mediul rural. Dar să revenim la…carte și parte. Cărți avea destule în ghiozdan. Cu partea i-a fost lui mai greu să înțeleagă cum stă treaba. Ce-i drept, a înțeles destul de târziu, dar a înțeles bine!

Această poezie, care îi venise  în minte, o descoperise întâmplător într-un volum de poezie, din plictiseală, în timp ce îl aștepta pe prietenul și asociatul său să se întoarcă la birou pentru a lămuri unele probleme legate de activitatea lor. Spre surprinderea sa,versurile l-au captivat imediat. Parcă se cereau citite, fapt pentru care a împrumutat cartea.
Ajuns acasă, cu toate că era destul de târziu, Radu se apucă imediat de citit. Și abia atunci a priceput el pe deplin înțelesul proverbului mai sus amintit. În acea seară a avut și carte, și parte: de emoție, lacrimi, regăsire, amintiri, bucurii, citind toate poeziile, dar mai ales cugetând la ceea ce se putea citi printre rânduri! Această poezie, care îi venise în minte, era una dintre multele poezii pe care le învățase aproape pe de rost citindu-le și recitindu-le. Și nu întâmplător, ci datorită faptului că în jurul lui era prea multă tăcere. Era o  tăcere…asurzitoare!
Se lăsase întunericul de ceva timp peste piscul muntelui, dar în cabană nu era aprinsă nicio lumină. Numai focul din șemineu arunca când și când câte o limbă de foc făcând să valseze pe pereții odăii umbre neregulate, inegale, domoale uneori, alteori amenințătoare. Lumini și umbre! Dacă Radu nu ar fi fost atât de atras de bolta cerească, cufundat în meditație, poate și-ar fi adus aminte și de versurile lui Coșbuc: „Lumini și umbre-amestecând, / Prin colțuri de odaie”…dar mintea lui era cu totul și cu totul acaparată de stelele care străluceau  pe cer de parcă în acea noapte s-ar fi aflat cu mult mai aproape de pământ. Sau poate el era nefiresc de aproape de ele, ascultându-le tăcerea. Le privea, încremenit parcă, fără suflare prin fereastra acoperișului. Dormise până atunci în acea cameră de foarte multe ori dar niciodată privirea nu-i fusese atrasă de bolta cerească ca în acele clipe. Și nici atât de multă tăcere…universală, nu mai fusese. Era o seară magică, era firesc să fie așa, căci în acea noapte cerul avea să fie luminat de Steaua Sfîntă, iar Magii se porneau la drum în căutarea Pruncului Iisus. Îngerii aveau să cânte în Rai, iar pe pământ colindădorii vesteau pe la casele gospodarilor înfăptuirea profeției. Într-o seară ca aceasta  nu se doarme cu adevărat. Se nasc povești sau se spun povești, plămădite în vremuri îndepărtate.  Povești cu îngeri și magi ori povești cu zmei și zâne, cu Feți-Frumoși și fete de împărați, cu vrăjitoare și cu spiriduși, ascultate  cu ochii închiși și gândul dus departe. Poate și în acea seară se spunea o poveste. O poveste adevărată. Povestea vieții lui, scrisă în stele, cu cuvinte captive în eterdin gânduri nerostite. O poveste de viață trăită în două lumi paralele: înainte și după anul 1989.

Din romanul cu același nume apărut la Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2020.

 

Flori Bungete