LA LOG, PE DON

Sfârșit de iulie.
De Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, ziua când am trecut peste cea de a doua cumpănă a vieții și când am fost ocolit încă odată de moarte, eram deja pe noile poziții. Priveam de la înălțimea cotei Celyka toată câmpia dintre Donețk și Don.
Spre sud Donul face un cot apreciabil, cam de 150 km, malul drept fiind ocupat de trupele aliate ungaro – germano – italiano – române, care cu greu făceau față atacurilor tot mai virulente ale armatei ruse. Aici era Cotul Donului cum va fi cunoscut perimetrul încercuirii și înfrângerii suferită de aliații menționați, în Stepa Kalmucă, unde peste 100.000 de ostași români au fost uciși…
La Cotul Donului, am luptat pentru dezrobirea Basarabiei, Bucovinei şi Ținutului Herța cu un efectiv de peste 140.000 de militari la care s-au adăugat peste 90.000 de militari români înrolaţi în armata ungară recrutaţi din Ardealul ocupat şi folosiți drept carne de tun.
Din cei 140.000 de militari majoritatea au murit în luptă şi restul au fost capturați şi trimişi ca prizonieri de război în Siberia.
Raportul de forțe a fost în favoarea inamicului care avea şi o zdrobitoare superioritate în armament în special blindate inclusiv un număr copleşitor de tancuri T-34, nou fabricate la uzinele de dincolo de Urali.
T-34 a fost un tanc mediu fabricat în Rusia din 1940 când se pregătea intervenția. Prima dată a fost produs la uzina KhPZ din Harkov. A rămas în istorie ca fiind al doilea tanc ca producție din istorie, A fost exportat masiv, aflându-se încă în inventarul unor armate din lume.
Fiul meu, Mihai-Puiu, s-a instruit pe acest tanc la Școala Regimentară de la Bacău în 1966-1967 când și-a satisfăcut stagiul militar.
T-34 a fost dezvoltat din seria de tancuri rapide BT și trebuia să le înlocuiască pe acestea și pe tancul ușor T-26 pe câmpul de luptă. Când a fost introdus prima dată în dotarea armatei, era cel mai echilibrat tanc din punct de vedere al armamentului, mobilității, blindajului și fiabilității. Cu toate acestea, eficacitatea sa în primele lupte a fost redusă din cauza numărului relativ mic de tancuri disponibile, ergonomiei, lipsei acute de echipament radio și tacticii greșite. Turela fusese proiectată pentru 2 persoane, iar comandantul tancului se ocupa și de armament. Designul și construcția tancului au suferit numeroase modificări în timpul războiului pentru a permite creșterea eficacității și a producției.
Modelul T-34/76 a fost introdus în dotarea trupelor de pe front având o turelă îmbunătățită (pentru 3 persoane) și un tun de calibrul 76 mm, T-34 înlocuind multe dintre tancurile ușoare și grele, devenind principalul tanc de luptă al rușilor.
Noi, românii, nu aveam decât câte două tunuri antitanc de calibru 47 și 75 cu ochire directă, repartizat pentru fiecare front de companie care abia zgâria blindajul tacurilor sovietice, dacă aveau noroc tunarii să le ochească…
Dotarea inferioară și de slabă calitate a condus la o înfrângere nemeritată, o jertfire nejustificată a soldaților români care nu puteau suplini lipsa mijloacelor de luptă cu eroismul…

Dar s-o iau pe îndelete, sau mai bine zis, pas cu pas și să derulez filmul acelui moment care mi-a marcat viața și sănătatea…
Seara, plutonierul companiei, Ioan Acatrinei din Podul Iloaiei, sosea cu mâncarea caldă pe care o împărțea tuturor ostașilor în tranșee sau în adăposturile săpate pe culmea cotei ocupate de noi, venea cu bucătarii lui pe linia frontului. Aici s-a ales din partea trupei cu un frumos cântec ce-l însoțea atunci când aducea rațiile de hrană, tutun și uneori, țuică… Băieții i se adresau cu apelativul „Tătucul”.
Ne apropiam de sfârșitul lunii și o liniște apăsătoare plutea în aer. Zilele și nopțile de vară, cu o adiere plăcută dinspre Don, se rostogoleau în infinitul nedefinit al așteptării.
De dimineață o liniște sufocantă a cuprins tot frontul. Parcă din față, dinspre poziția inamică, se auzea un murmur surd pătând liniștea. După ora 8, activitatea de artilerie și zborurile aviației inamicului s-au intensificat. Acum, la această oră, se trezeau după bețiile pe care le trăgeau toată noaptea… Așadar, după ora 8, după o pregătire de artilerie de circa o jumătate de oră, perioadă pe care am petrecut-o pe fundul gropilor individuale sau în locașurile pieselor noastre de branduri și mitraliere, observatorii noștri au anunțat că infanteria inamică a pornit la asalt, direcția atacului îndreptându-se spre stânga batalionului, acolo unde era amplasată compania mea. Acesta da noroc…am gândit atunci… dând comanda deschiderii focului când inamicul intră în raza de foc a noastră,adică la 2-300 metri.
Armele automate ale celor trei plutoane precum și grupele de mitraliere și aruncătoarele de mine, brandt – urile, au deschis un foc puternic de baraj, zădărnicind încercările repetate inamicului de a se apropia de linia cazematelor.
Sergenții mei de la piesele de brand 85, făceau minuni de vitejie, proiectilele lor căzând chiar pe linia de desfășurare a atacului infanteriei inamice, culcând la pământ valuri, valuri de soldați care primeau în piept schijele proiectilelor explodate în fața lor. Mitralierele secerau în plin pe toți cei ce reușeau să treacă de perdeaua de proiectile și se apropiau de linia noastră de apărare.
După aproape o oră, atacul rușilor s-a oprit și o trompetă a dat semnalul pentru adunarea răniților fiecărei tabere. Nu am avut multe pierderi de vieți, doar trei morți, dar răniți ușor sau mai greu sunt destui.

Aproape fiecare are câte o scrilijietură de glonț sau schijă, dar sunt pansați pe loc de infirmierii care-și fac din plin datoria. Cei răniți grav sunt transportați la spital.
În acest scurt răgaz ordon soldaților să-și scoată din ranițe rezerva de hrană și s-o consume, că nu se știe cât o să dureze liniștea până la atacul următor. Și bine am făcut, că rușii au reluat atacul după numai două ore, parcă cu mai multă vioiciune. Bădoi a remarcat cu amărăciune, bătând apropouri referitoare la apa băută de români, după pâinea cu marmeladă mâncată de noi și… vodka băută de ruși …ca să prindă curaj…La nici-o oră de la reluarea atacului, cred că era ora trei, sergentul major Costea Petre din Dăbuleni a căzut retezat de un proiectil de obuz, care i-a explodat la picioare tocmai când ieșea din locașul de tragere al brandului să meargă la locașul de tragere al mitralierei. Dispun ca sergentul Diaconescu Savu din Boghea-Gorunești, deșcă bătrână fiind militar din ultimul contingent de chemați pe front din rezerviști, văr cu socrul meu, să ia comanda în locul celui dispărut. Am pierdut un soldat adevărat…care insufla încredere subordonaților…
Ochitorul Mangârea Ilie, rudar din Lunca Știrbeiului, își muta brăndtulețul lui de 60 mm, ca să nu fie reperat, după câte o serie de cinci-șase lovituri cu care făcea minuni, punând parcă cu mâna proiectilele care cădeau, chiar pe infanteriștii ruși care se „îngropaseră” în contrapantă, la 100 – 150 m de noi și de unde încercau să pornească la atac îndemnați gutural de înjurăturile comandanților, care se auzeau până la noi.
-Давай, прыгай на них, малыши, твоя пьяная мать. (Înainte, săriți pe ei, ciuruiții, mama voastră de bețivi.)
Pe la ora 18, lupta a încetat pe întregul front al batalionului. După opt ore de încleștare pe viață și pe moarte, rușii s-au retras spre zona lor de concentrare, satul Ugaskaia, ca să-și lingă rănile…și să-și ia rația de vodkă… Petrică Budică, consăteanul meu, îmi zice mucalit:
-„Domn*le învățător, așa-i că le-am dat la moacă?”
Frica începe să-și facă loc în subconștient. Cunosc de mult frica. În timp m-am împrietenit cu ea. Cine a fost pe front și spune că nu i-a fost frică, este un mincinos cras. Eu recunosc…mi-a fost frică. Frica apare ca o gheară de gheață care-mi înconjură gâtul…se încleștează pe inimă…
Zilele trec încet, încet…Sunt perioade chiar și de săptămâni când parcă suntem la odihnă…dacă n-ar fi lunetiștii ruși care ne pândesc din spatele obiectivelor care dirijează gloanțele ucigașe de la distanță.
Moartea nu te întreabă dacă ești gata s-o însoțești. Ea vine când nu te aștepți. Așa a pățit și Gheorghe Budulan, consăteanul meu care, după ce a urmărit un cuib de ciori care în ciuda împușcăturilor își făcuseră cuib într-un mărăciniș la nici 50 de metri în față, în așa-zisa „ țară a nimănui”, a încercat să se târască să fure ouăle, cică să le bea crude, așa cum făcea el în lunca Oltețului când mergea cu copiii la scăldat și foamea le dădea ghes.
Săracul Gheorghe s-a ales cu mai multe gloanțe trase mișelește de un lunetist rus care i-au zdrobit glezna și genunchiul stâng, așa, de-al dracu, ca să-l nenorocească pe viață nu să-l omoare.
Sau poate s-a gândit să-i facă un bine, să-l rănească astfel încât să nu mai poată face față frontului și să fie lăsat la vatră. Dus la spital, bietul de el a rămas cu piciorul mai scurt cu 8 cm, invalid, care până la moartea sa naturală în 1993, a purtat piciorul lui drept încălțat cu gheată ortopedică.
După spitalizare, cu piciorul schilod, a fost demobilizat ca invalid gradul II, obligat să poarte toată viața gheată ortopedică dar și porecla de Pancu.
Alți băieți, în lipsă de ocupație, joacă „Tabinet” sau „21” pe țigări, cu cărți de joc soioase și aproape rupte de atâta manevră și amestecare.
Nicu Păuna, fiul lui Gică Păunescu, mecanicul și fierarul satului, a moștenit abilitatea de constructor și modelator a metalului de la tată cu care a lucrat în fierărie și a început să modeleze „ghiocile” cartușelor sau proiectilelor trase, confecționând cupe pentru băut, brichete, opaițe, candele foarte căutate de ofițerii din batalion mai ales, ca suveniruri din război când plecau în permisii sau concedii…
Orele trec încet, încet, tic tac, tic tac …Somnul nu mi se atinge de pleoape. Distanța dintre mine și ceilalți se prăbușește într-un abis fără măsură, fără formă odată cu aburii somnului așteptat.
Gândurile, ca niște săgeți, străpung orice logică. Cel mai greu este să negociez cu frica asta care mă cuprinde în momentele de acalmie dintre încleștări.
Când începe lupta, dispare.
Nu mai am timp să gândesc la ea…

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.