IN INIMA UCRAINEI

Început de noiembrie 1941.
Apuc să mai dorm vreo două ore. Mă scol la 6 să văd dacă masa trupei este gata. Era. Ni se servește surogatul de cafea, o jumătate de pâine cu 50 grame de slănină și… la drum.
Ora 8. De abia se luminează de ziuă și suntem în marș. Drumul extraordinar de greu din cauza șleaurilor adânci lăsate de tancuri și de camioanele șenilate ale nemților, așa zisele „trece peste tot”, pe drumul de pământ cleios, fără șanțuri. Trecem printr-o pădure bătrână, seculară pe cât se vede. Până aici n-am mai întâlnit nici-o pădure.
Suntem anunțați că pentru prânz nu vom face popas decât o jumătate de oră, cât să luăm în gură restul de pâine rămasă de dimineață și să ne mai tragem sufletul. De mâncat o să mâncăm diseară. Suntem în întârziere față de programul stabilit la comandament împreună cu aliații nemți.
Ne reluăm drumul. Mă uit pe hartă și văd că ne apropiem de orășelul Nova Ucrainca. Nu trec decât câteva ore și intrăm în oraș. Case îngrijite, cu grădinițe de flori în față și gărdulețe scunde. Pe aici parcă nici n-a trecut frontul, ci l-a ocolit.
Este ora 17. Se lasă seara. Rămânem aici peste noapte. Tot batalionul cantonează în incinta unei școli mari. În sălile de clasă se mai găsesc băncile din brad geluit cu câte patru locuri, în care până în urmă cu câteva luni stăteau elevii, table de zid iar pe pereți tronau încă portretele conducătorilor, în centrul acestora tronând „tătucul Stalin”.
Se zvonește că vom sta și mâine aici. Suntem chemați la comandament. Aflăm că Șeful Statului Român, mareșalul Ion Antonescu, a dat ordin să se întocmească tabele cu soldații din subordine care doresc să fie împroprietăriți cu pământ în teritoriile ocupate ale Ucrainei. Nu se înscriu din tot batalionul decât câțiva țigani… Aflu că aceste tabele vot fi trimise urgent în țară, chiar astă seară, printr-un curier desemnat din regimentul nostru. Mă apuc de scris acasă, Petruței și lui tata. Îi informez, mințindu-i, că mă simt bine, că totul este la locul lui, ca să nu le mai fac griji. Chiar și așa, știu că grijile despre situația mea pe aici îi frământă continuu.
Termin de scris și-l caut pe curierul desemnat de comandant. Îi înmânez scrisorile care adăugate la celelalte trimise de camarazi, îi umplu pe jumătate ranița. Mă bucur când aud că este din Dioști, aproape de Caracal, astfel fiind sigur că vor fi duse la Craiova de unde furierii unității le vor trimite la destinație, precis. Simt parcă o ușurare, știind că ai mei vor fi înștiințați de starea mea actuală.
Luat cu organizarea celorlalți oameni din companie de care eram legat prin ordin de funcție, nu reușesc să-mi găsesc în final unde să dorm. Seara, târziu, băieții îmi fac rost un pat mizerabil așternut cu niște zdrențe soioase, într-o cămăruță din curtea interioară a școlii, la intrare. Cred că era a paznicului. Deși îmi este mare scârbă, și neavând altă posibilitate, mă hotărăsc să-mi întind oasele, cum se mai zice, pe acest pat, nu înainte de a-l acoperi cu o foaie de cort.
Cred că s-au întors păduchii, deoarece simt cum forfotesc și mă deranjează. Adorm totuși, în gând având baia de acasă. Mâine, neapărat o să fac tot posibilul să fac o baie, că nu se mai poate.

5 noiembrie 1941.
Nu s-a adeverit zvonul cu rămânerea pe loc aici, la Nova Ucrainca. Ordin de plecare mai departe.
Din nou la drum. Azi avem de parcurs numai 35 km. până la următorul popas, fără limită de oră. Asta înseamnă mers de voie. Este frig și drumul este din ce în ce mai greu. Oboseala acumulată își spune cuvântul. Întâlnim din ce în ce mai multe morminte comune de ostași ruși, probabil înmormântați de populație, având în loc de cruci, armele lor frânte, pe care au fost puse căștile. După steaua roșie pictată pe căști, știm că sunt ruși.
Intrăm într-o regiune industrială, cu fabrici de spirt, zahăr și ulei, unde nemții, pentru exploatarea lor, au reparat calea ferată.
Odată cu seara intrăm în orașul Novo Milgorod. Oare, pe aceste meleaguri s-au petrecut întâmplările povestite de Nikolai Gogol în nuvelele lui ? Bineânțeles, dacă îmi aduc aminte ce am studiat despre el…
Aflăm că aici batalionul nostru va rămâne până la noi ordine. Tot plutonul pe care-l am în subordine,adică cei 28 de ostași, reușesc să-l cartiruiesc în totalitate în casa și dependințele ei ale unui fost funcționar rus, care se arată foarte cumsecade, în special cu mine. Are în jur de 70 de ani și este verde încă în ciuda vârstei. Din cauza plecării pe front a bărbaților activi și a tuturor funcționarilor, a fost chemat la serviciu. Soția lui este de loc din zona Soci, cu rădăcini moldovenești, așa că ne înțelegem bine, ea traducându-i soțului tot ce vorbim.
Sunt invitat la masa lor de seară. Sașa, cum îl alintă soția, îmi servește un păhărel de spirt, după care eu, beau un pahar de apă simțind că-mi arde gâtul. Este mult mai tare și gustul mai dur spre metalic față de pălinca din Sălaj pe care o gustasem la Cubleș când am fost învățător acolo. Rusul râde. Ei sunt obișnuiți cu astfel de tărie pe care o fac numai din cereale, în special porumb fermentat și dublu-distilat.
Se vede că sunt o familie avută. Au o casă mare, cu peste șase camere din câte am observat eu, baie care are cazan cu lemne. Am profitat de ocazie și le-am cerut voie să fac un duș. Babușca, așa cum mi-a cerut să o apelez, mi-a adus prosop mare de baie și mi-a arătat și o cămașă de in și izmene curate. I s-au umezit ochii.
A doua zi am aflat și de ce. Avuseseră un băiat care pe când își satisfăcea stagiul militar la marină, suferise un accident groaznic pe vasul pe care era îmbarcat în timpul unei aplicații și murise în spital prin 1935. Ale lui erau rufele.
Noaptea am dormit în cameră cu dedușka, adică cu Sașa, bătrânul. De dimineață eram singur. Rusul plecase la serviciu, încă din zori. Lucra la o fabrică de spirt.
Afară s-a pornit o vreme de iarnă adevărată. Vântul suflă cu putere, ploaie mare și rece, cu spic de zăpadă. Gata, a venit iarna rusească ! Am dormit bine, pentru prima data după aproape zece zile trecute fără pat, de când campasem tot la o casă de ruși, la Alexia.

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.