ECATERINOSLAV-DNIPROPETROKV
Am pornit spre Ecaterinoslav, cale de peste 135 km trecând prin sate pustii. După ce am parcurs aceleași drumuri înghețate cu care ne aproape ne obișnuisem, pline de noroiul care mustea sub gheața spartă de șenile, am dat după numai 10-15 kilometri de câteva case sărăcăcioase, neîmprejmuite, aproape dărâmate, locuite de umbre de oameni îmbrăcați în zdrențe murdare și cu copii slabi, aproape goi și pământii, toți înfometați, care ne priveau cu ochi mari, nevinovați, plini de frică dar și de speranță.
Am oprit la un grup de câteva case și din alimentele primite am luat câteva pâini, slănină și marmeladă, dar și bomboane pe care le-am împărțit înfometaților, spre bucuria și mulțumirea lor.
A doua zi, seara am ajuns la Ecaterinoslav pe care nu-l cunoșteam decât după hartă. Situat în cotul Niprului care-și duce apele prin sud-vest spre Marea Azov, orășelul așezat pe malul stâng era o oază de lumină în stepa neprimitoare. De aici, între Nipru și Doneț la Voloșilovgrad unde era linia a doua a frontului Stalingradului, este cea mai mică întindere, aproximativ 200 de kilometri de liniște relativă.
În perspectiva unui atac generalizat asupra acestui spațiu, noi puteam fi considerați a treia linie a frontului. Am cerut să vorbim cu starostele, care ne-a pus la dispoziție o casă goală, cu o magazie încăpătoare, fost sediu al colhozului local, unde am descărcat din camioane și depozitat tot echipamentul, efectele și alimentele, ajutați de câțiva bărbați trimiși de staroste.
Am pus pază pe plantoane fixe și mobile de câte trei ore de jur împrejurul locației și invitați de staroste, urmat de caporalul Cristea și de Bădoi care mă însoțea peste tot, am mers la masa pregătită de două femei, vecinele lui, unde urma să fim și cartiruiți. Cred că starostele fusese anunțat din timp de sosirea convoiului, pregătirile făcute trădându-l.
Stăm la o masă adevărată, pe scaune adevărate, plușate, nu cutii de cartușe goale, mâncăm un borș fierbinte și iepure fript pus la dispoziție de staroste, iar noi am adus pâinea, salam și vin.
Una dintre gazde era moașe locală iar vecina și sora ei era fostă contabilă a colhozului. Erau căsătorite amândouă, soții ofițeri luptau cică pe frontul Moscovei și nu-i mai văzuseră de la mobilizarea lor pe front. Nici scrisori nu mai primiseră din cauza frontului care îi despărțea de familii.
Fuseseră căsătorite imediat după luarea Basarabiei de către ruși, cu soții etnici ruși lângă care stătuseră doar câteva săptămâni până la începutul războiului. Poate așa se explica și faptul că nu prea erau afectate de faptul că nu știau nimic despre soarta lor, de neprimirea vreunei știri…Erau chiar bucuroși că reușisem să-i eliberăm…
Am stat aici în casa acestora, ca în sânul lui Avram. Ne-au pus la dispoziție tot ce aveau și aveam noi nevoie. Starostele trecea zilnic pe la noi să ne invite la masa de prânz. Îi rămăsese un frate la Chișinău negustor de vinuri, de care nu mai știa nimic de la începutul războiului.
Eram la cină la el acasă. Am aflat că și el este tot moldovean, dar fusese obligat de împrejurări să învețe rusa și chiar să-și rusifice numele ca să nu fie luat la ochi. Fiind handicapat, îi lipsea palma de la mâna stângă din cauza unui accident la o batoză, nu mersese pe front și fusese numit starostele localității.
După aproape zece zile de trai boieresc, într-o dimineață geroasă, au început să sosească primele companii din batalionul nostru.
Oamenii erau aproape înghețați, cu fețele pământii, înveliți cu păturiși foi de cort, cu răsuflarea înghețată, plini de chiciură pe bărbile și mustățile nerase de săptămâni întregi. Ca niște manechine, de abia își mișcau picioarele înțepenite, pășind automat prin zăpada rece, înghețată și alunecoasă. Adio viață frumoasă, adio griji…
Uitasem că suntem pe front, că în față avem un inamic ce de abia așteaptă să facem cea mai mică mișcare greșită ca să ne pedepsească cu câteva lovituri de artilerie sau cu spaima noastră cea mai mare, vestitele Katiușe…
Mă uitam la oamenii mei, cei care mă însoțiseră la Ekaterinoslav și făceam o comparație cu cei care sosiseră acum câteva clipe. Doamne, cât transformă omul traiul bun și liniștea! Și mai ales siguranța zilei următoare…
Dumnezeu ne-a dat harul de a accepta senini lucrurile, fie bune, fie rele, ce nu pot fi schimbate dar și curajul de a schimba lucrurile, fie bune fie rele, ce ar trebui schimbate cu înțelepciunea de a le deosebi unul de celălalt…
Nu-i prea greu să uiți prin ce ai trecut, dacă ai reușit să treci de obstacole într-un final. Schimbările fac uneori bine dacă ești confuz la un moment dat și recepționezi mesajul transmis greșit.
Amintirile nu trebuie întinate cu regrete. Este ca și când te-ai afla într-o cameră sigilată, ermetizată, etanșienizată. La început ai suficient aer, apoi cu timpul nu mai poți respira. Te sufoci…S-a terminat !
Credința mea profundă este că împreună, buni și mai puțin buni, putem crea o viață mai bună pentru noi și pentru cei din viața noastră, din jurul nostru, fie că este vorba de familie, prieteni, camarazi. De aceea trebuie să promovăm în jurul nostru conceptul de bun prin tot ceea ce facem, prin tot ceea ce promovăm, prin experiențele propuse de viață alături zi de zi.
Oamenii buni sunt precum candela, ard ca să-i lumineze pe ceilalți. Atitudinea bună generează sentimente și emoții pozitive iar acestea atrag experiențe de viață minunate.