Moartea pândește de sub pământ…

16 – 22 octombrie

Odată cu lăsatul serii, după ora 18, am observat dinspre liniile frontului rusesc o oarecare fierbere şi agitaţie, cu trageri izolate de arme diverse, nu spre noi direct ci mai mult în sus, aşa că acest lucru ne-a dat de gândit.
Chiar înainte de miezul nopții, regimentul nostru a primit ordin de deplasare spre sud, cu indicația de a ocoli nişte lacuri, pentru a schimba Regimentul 2 Vâlcea, care ocupa poziția din faţa Odessei. Regimentul nostru, 26 Dorobanți Craiova, aveam amplasamentul liniei frontului în faţa Dalnicului. Până la miezul nopţii, totul a fost pregătit. Ocolind Dalnicul pe o rază de 5-6 km, spre vest, ne-am aşternut la drum, cap compas sud.
Am mărşăluit toată noaptea, astfel încât spre ziuă, am ajuns pe noile poziții indicate prin ordin şi ne-am instalat. Când s-a luminat bine de ziuă, am văzut că în faţa noastră nu se mai afla nici-o unitate de luptă aşa cum ar fi trebuit să fie, noi fiind consideraţi linia a II a.
Am dat ordin şi am pornit cu plutonul meu de branduri, după regiment, urmând firul telefonic, aşa cum primisem ordinul de marş. În aceeaşi situaţie ca şi noi erau câteva subunităţi de tunuri antitanc, Boforsuri de 37 mm şi Schnaidere de calibrul 75 mm. De la comandanţii acestora am aflat că în timpul nopţii trecute, 15 spre 16, armata rusă s-a retras din Odessa fără a opune rezistenţă, oraşul fiind ocupat de armata română, aproape fără luptă. Ocolind Dalnicul, ajunseserăm în partea lui sudică şi mai aveam cam 6-7 km până la Odessa, când am întâlnit grupuri de ostaşi şi ofiţeri români care ne-au relatat că la coborârea unei pante spre satul aşezat cam la un km. în faţă au fost atacaţi, nu se știe de cine și din care direcție, cu focuri de arme cu lunetă care le-au perforat cauciucurile de la maşini dar, cum nu se putea mai rău, omorând mulţi soldaţi astfel încât nu mai pot înainta.

Un maior de la subunitatea de tunuri antitanc a organizat pe loc două patrule care să meargă spre sat ca să descopere atacatorii, dar unul câte unul membrii patrulelor au fost împuşcaţi, fără să se ştie de unde se trage. Un bătrân din comunitatea germană care locuia în sat, ne-a relatat că în urma retragerii ruşilor, în toate localităţile limitrofe Odessei, au fost lăsaţi trăgători de elită şi partizani şi că este foarte greu să fie descoperiţi deoarece se adăpostesc în catacombe, grotele săpate în terenul argilo-calcaros al regiunii care se întindeau aproape pe sub tot oraşul, cu ieşiri secrete cunoscute numai de unii localnici care lucraseră aici.
În tot acest timp, în partea de nord-vest a satului se adunaseră diferite trupe antitanc şi antiaeriene din eşalonul al II lea al armatei din linia I. S-a organizat o tabără şi am campat aici până a doua zi.
Dimineaţa am pornit în marş spre Odessa şi când am coborât în sat, chiar în mijlocul lui, lângă biserica aşezată pe un dâmb, am văzut un grup de zece-cincisprezece inşi civili, morţi şi căzuţi în diferite poziţii.
Am aflat că erau partizanii care ieri, ieşind dintr-un cavou din cimitirul de pe deal, au atacat mai întâi un detaşament de cavalerie român care trecea prin sat prin faţa cimitirului, după care au oprit înaintarea noastră prin lunetiştii care s-au postat în turla bisericii de unde vedeau ca în palmă tot satul. Regimentul 3 Olt Slatina a reuşit să trimită ocolind satul, dupa care i-au localizat şi care i-au anihilat. Cum erau capturați, cum erau executaţi prin împuşcare de cei ce i-au prins, fără să fie luați prizonieri sau judecați, astfel reuşind să ne facă nouă, drumul liber.
În cimitir au fost găsite intrări în catacombe, care au fost imediat zidite. Profund impresionaţi de moartea partizanilor ruşi, am plecat în marş spre Odessa, direcţionaţi prin legătura telefonică restabilită de telefonişti.
Pe dealul estic din faţa oraşului, am făcut joncţiunea cu restul regimentului, plecat mai înainte. Nemţii nu le dăduseră voie alor noștri să intre în oraş, numai ei dorind să se bucure de capturile de război și a jafului la care s-au dedat aceştia, în urma devastării magazinelor şi a locuinţelor particulare după cucerirea și ocuparea oraşului.
I-am raportat comandantului meu de companie, căpitanul Datcu, cele întâmplate şi văzute în timpul marşului, acesta raportând la rândul lui ierarhic comandantului regimentului, colonelul dând ordin că imediat, compania noastră, compania a V a să se înapoieze şi să curețe terenul de toate elementele duşmănoase, adică de partizani. Ca urmare, nici n-am intrat în oraş, nici nu am apucat să ne odihnim că am fost nevoiţi să pornim înapoi cu toată compania.

Desfăşurați pe plutoane, am luat la periat împrejurimile şi mai ales cu ajutorul localnicilor care cunoşteau locurile şi purtau ură ruşilor care nu-i vedeau bine pe etnicii de origine română şi germană care populau localităţile din jurul Odessei, am reuşit să fixăm pe hartă intrările în catacombe şi să punem la punct un sistem de monitorizare a cestora.
Catacombele erau nişte galerii subterane, care depăşeau, după evaluările făcute, aproape 1.000 km., de unde se extrăgea înainte de război, gresia folosită la construirea elegantelor clădiri din Odessa.
Graţie reţelei vaste pe care o formau, adâncimii şi ieşirilor în diverse locuri ale Odessei, uneori chiar în subsolurile clădirilor publice dar şi particulare, în canalizarea oraşului, sau pe litoralul Mării Negre, catacombele constituiau ascunzişul perfect pentru elementele ostile noilor ocupanți și implicit noilor autorități.

Partizanii care formau noul front de sub pământ, se puteau aproviziona cu cele necesare, ţineau legătura cu cei de la suprafaţă, atacau prin surprindere, se deplasau rapid ascunzându-se cu uşurinţă. Important mai era că, această reţea subterană era necartografiată, astfel că şi partizanii întâmpinau dificultăţi de deplasare prin această vastă reţea de căi subterane, uneori ruşii ieşind la suprafaţă chiar în faţa armelor noastre.
S-au pus la gurile depistate ale catacombelor santinele şi s-au fixat cuiburi de mitraliere, iar în sate s-au trimis patrule care au controlat pivniţele casă cu casă dar nu s-a găsit nici-un partizan, sau dacă erau, cine să-i cunoască? Din când în când, atât dintre soldaţii din patrule cât şi din santinelele de la intrarea în catacombe, cădeau împuşcaţi cu arme cu lunetă, de unde nici nu te aşteptai. În această situaţie, căpitanul Datcu mi-a ordonat să plec imediat la Comandamentul nostru din Odessa, unde să-l întâlnesc pe generalul Popovici comandantul Diviziei a II a de care aparţineam noi pe noul aliniament şi să-i raportez cum stau lucrurile. Cum ştiam să călăresc de acasă, am luat un cal din atelajul unui brand şi am plecat călare spre divizie la Odessa.

Am călărit cu mare grijă din cauza partizanilor. Pe drum am întâlnit mai mereu unităţi militare româneşti care se deplasau spre est de la care am cerut informaţii despre locul unde pot găsi comandamentul diviziei. De fiecare dată eram legitimat şi trebuia să arăt ordinul de deplasare. Informaţii corecte am primit de la comandantul Regimentului 31 Calafat, care fusese acolo să primească hărţile cu direcţiile de deplasare spre front ale regimentului și pe care l-am contactat în drumul meu, după ce fusesem legitimat și dus la comanda regimentului pentru identificare. Comandamentul diviziei noastre se afla instalat în Spitalul T.B.C. al oraşului, o clădire veche, impunătoare, pe care l-am găsit întrebând soldaţii din posturile fixe instalate în marile intersecţii ale străzilor. Era o clădire mare cu zece etaje, cu scări largi din marmură, dar şi cu ascensoare.
În interior era mare fierbere. Ofiţeri superiori, soldaţi sau delegaţi urcau şi coborau marile scări, alergând de colo-acolo cu şi fără rost. Într-o sală imensă se aranja o masă festivă, lungă, în formă de potcoavă, cu feţe de masă albe de mătase, pe care tronau tacâmuri scumpe şi pahare de cristal, alături pregătindu-se de chelneri special aduși de la restaurantele orașului, platouri cu mâncăruri scumpe şi sticle cu băuturi selecte. Se pregătea banchetul, ce urma să aibă loc peste puțin timp, în cinstea ofiţerilor unităţilor româno-germane ce ocupaseră Odessa, în urmă cu o săptămână, pe 16 octombrie.
Cerând lămuriri santinelelor care păzeau intrarea în diferite încăperi şi am fost îndreptat spre colonelul Anghelescu adjutantul diviziei, care după ce m-a ascultat cu mare atenţie şi căruia i-am indicat pe hartă locurile unde am găsit intrări în catacombe, am fost dus la generalul Popovici, comandantul diviziei. Am repetat raportul dat adjutantului despre situaţia în care ne aflăm, dar acesta, pe un ton acuzator şi ridicat, foarte supărat şi enervat mi-a spus: ”..Cum îndrăzniţi să vă plângeţi că sunteţi atacaţi de partizani, când noi am ajuns până aici? Mergeţi şi curăţaţi terenul de partizani, chiar dacă veţi muri până la ultimul… “. A mai adăugat şi alte lucruri, în special înjurături după care ne-a întors spatele grăbindu-se cred către banchet. Colonelul Anghelescu a săltat din umeri a neputinţă şi m-a expediat cu un gest de lehamite. Am salutat scurt şi am plecat.
Am călărit fără pauze cale de peste patru ore şi am ajuns la compania cartiruită la peste 30 de km depărtare de oraș spre seară, rupt de oboseală. Am raportat ce am făcut, scurt şi am cerut permisiunea să mă duc la pluton. Căpitanul Datcu m-a oprit şi, fără protocol, mi-a cerut să-i povestesc, fiind singuri în punctul de comandă, totul da capo al fine, ce am văzut și întâmplat la comandament.
După ce a ascultat cu atenţie, a dat drumul unor înjurături cazone, grosolane, la adresa comandanţilor …„care petrec pe meritele soldaţilor care-şi dau viaţa pentru victorii”, a scos din cufărul personal o sticlă de coniac franțuzesc și a turnat licoarea în două tuburi de proiectil, folosite drept pahare. Am savurat licoarea galben aurie și mulțumind pentru tratație m-am retras să mă odihnesc.
Spre miezul nopţii, la divizie s-a primit ordin telefonic de la comandament, că vom fi ajutați de două plutoane de pionieri.
Hotărârea asta cred că a fost luată ca urmare a discuţiilor avute cu colonelul Anghelescu, adjunctul generalului Popovici.
Noi trebuia să cedăm hărţile, să-i ajutăm pe pionieri şi ca atare am rămas în sat, în subzistenţa unei unităţi de artilerie la care am fost ataşaţi. Se zvonea chiar că vom rămâne trupă de ocupaţie, deşi eram convinşi şi se zvonea că după căderea Odessei armata română se va înapoia în ţară.
Iluzii deşarte…
Antonescu nu s-a ţinut de cuvânt. A promis că după recucerirea Basarabiei, armata română se va retrage de pe front.
N-a fost aşa…

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.