ALTĂ CUMPĂNĂ

Trecuseră aproape 20 de ore de când nimeni nu mai pusese nimic în gură. Ultima masă o luasem aseară și între timp nu s-a mâncat nimic. Doar ne umeziserăm buzele cu câteva picături de apă din bidoanele individuale. Uitasem și de sete sub urgia exploziilor.
Spre orele 21, la căderea întunericului, a sosit și masa mult așteptată de la bucătăria de campanie, în marmide de câte 25 de litri pentru fiecare pluton. S-a împărțit pâinea pentru două zile alături de o gamelă cu fasole și slănină, dar și țigările, un pachet de Naționale de fiecare soldat. Eu am primit un pachet de Papastratos aurit, de care s-au bucurat cu toții, ordonanța mea împărțindu-l, țigară cu țigară la toți ostașii din pluton.
Timpul trece din ce în ce mai greu. Preferăm să stăm în adăposturi toată ziua din cauza lunetiștilor ruși care-și fac datoria de a vâna pe oricine încearcă să scoată capul din adăpost.
Contraofensiva rușilor a durat cu intermitențe și ca durată de la două la aproape patru luni, până aproape de Sf. Maria, dar nu așa de puternică precum cea din februarie. În toată această perioadă de cinci luni, cu mari pierderi de materiale de luptă și de efective, rușii reușiseră să facă o „pungă” de 70 de kilometri în frontul româno-german din care făceam și noi parte, în porțiunea lui centrală.
Comandanții nemților, de comun acord cu ai noștri, au hotărât să aducă în ajutor efective din armata română și ne-au repartizat nouă, regimentului, ca sector de front cota 400 Celika, la nord de Donețk. Până acolo, unitatea din care făcea parte și plutonul comandat de mine trebuia să parcurgă spre noua poziție, până la amplasamentul frontului, peste 80 de kilometri.
Augustul aducea nopți plăcute, răcoroase, vântul adiind și făcând deplasarea ușoară, fără mare efort. Am plecat odată cu lăsarea nopții, pe rând, pluton de pluton la distanță de un sfert de oră, ca să nu fim reperați aerian. Le-am recomandat soldaților liniște deplină, fără foc deschis, iar dacă fumează în marș, să ferească focul țigărilor în căușul palmei. După 5-6 kilometri de marș, a început să plouă, deh, eram în mijlocul verii. Ne-am înfășurat în foile de cort, dar și acestea, vechi, s-au dovedit neputincioase în fața șuvoiului de apă, care ne-a pătruns până la piele.
Ploaia era așa de rece și ne bătea din față încât ne-au înghețat obrajii barba și mustățile, ce mai, toată fața, ca în timpul iernii trecute. Bocancii erau uzi, plini de apă și noroi, iar moletierele atârnau fleașcă. Drumul era desfundat de parcă fusese arat cu plugul.
Șanțuri de scurgere nu erau pe margine, ca de fapt așa fiind în toată Ukraina, drumurile pietruite, cu macadam, lipsind cu desăvârșire. Nu mai vorbesc de paviment cu bazalt, care lipsea chiar și din orașele mai mari. Am mărșăluit toată noaptea, peste 30 km și aproape de zorii zilei am poposit în pădurea de lângă Veseli pe râul Bodyano, unde am campat până la apusul soarelui, când ne-am reluat marșul, de acum odihniți, mâncați și uscați după ploaia de noaptea trecută.
Avioanele de recunoaștere inamice nu lăsau să treacă nici-un minut fără să ne survoleze traseul. Camuflați cum eram, nu le-am dat prilejul de a-și antrena mâna și ochii trăgând asupra noastră.
După lăsarea întunericului, ne-am reluat în tăcere marșul. Am urmat cursul râului până la Pisky de unde am părăsit drumul îndreptându-ne spre nord prin Opytne spre Yakulovlika urmând să depășim prin partea de nord Donețkul. Planul era să parcurgem toată distanța până la Celyka în noaptea asta, dar …ploaia a început de cum ne-am pus în marș.
Înaintam din ce în ce mai greu pe drumurile desfundate prin clisa noroiului ajuns uneori până la genunchi din cauza frământatului copitelor cailor de la piesele de brand și de la cărucioarele cu muniție, dar și de bocancii soldaților așa că, de comun acord cu ceilalți ofițeri din Statul Major al Diviziei, am părăsit traseul și am urmat un alt traseu, printre păduri și câmpuri nemuncite, dar pe un teren cât de cât mai accesibil.
După miezul nopții, ploaia s-a oprit și ne-am deplasat mai repede, așa că pe la o ora trei după miezul nopții, frânți de oboseală, eram intrați în localitatea Iasinguvata pe malul drept, în timp ce Iakyparopol unde trebuia să ajungem, era situat pe malul stâng al râului Kalmius.
Primul pluton fiind, am fost întâmpinați cu rafale de mitralieră și o perdea de foc, cele 16 proiectile al unei singure piese de Kațiușa instalată pe un camion Z.I.L.18, după cum am aflat după ce am ajuns pe poziție după un schimb de focuri de câteva minute. Asta ne mai trebuia, să ne culcăm în mocirla drumului. Am răspuns cu foc de mitraliere și am pus brandurile pe aliniament, forțând trecerea Kalmyusului pe direcția din care fusesem atacați. Inamicul a fost pus pe fugă, fără să avem pierderi majore. Doar câteva răniți ușor, rezolvați pe loc de sanitari. Pesemne că fusese doar o tatonare a cercetașilor ruși, surprinși de întâlnirea cu noi, la care nu se așteptau. Înaintând în fugă printre rafalele rușilor, aplecat puțin în față, am simțit deodată că m-am izbit de ceva, ca o bară de fier care m-a aruncat pe spate. Nesimțind vreo durere, amețit totuși, m-am ridicat și am continuat alergarea. Focul inamic a încetat și cu precauție, am intrat în sat.
Katiușa am găsit-o chiar la intrarea în localitate abandonată, dar cu mari stricăciuni la sistemul de reglare al tragerii, făcute de servanții acesteia înainte de a se retrage, ca să nu cadă în mâinile noastre validă.

Înaintând, cu toate că se luminase bine de ziuă, fără a întâmpina opoziție din partea inamicului care pesemne se retrăsese în grabă, ajungem la Ilovaisk, un sătuc liniștit unde aveam cap terminus de deplasare înainte de a ocupa poziția de la cota 400 Celyka, pe care trebuia s-o apărăm. După o recunoaștere a noului amplasament, asigurând perimetrul cu puncte de pază, am trecut la încartiruirea efectivului.
Mai erau câteva ore până la asfințit și soldații erau obosiți uzi și murdari după marșul făcut de aproape 30 de ore, când am pășit în perimetrul fostului colhoz local. Grajdul acestuia, era încă în picioare, avea acoperiș, așa că a și fost ocupat de oamenii mei, alături de caii atelajelor brandurilor.
În cămăruța găsită de ordonanță, alături de grajduri, folosită pesemne de paznicii colhozului, pe o ladă de campanie, am întins harta să întocmesc programul de luptă pentru a doua zi, conform ordinelor primite.
Telefoniștii liniori întinseseră firele și telefonul de campanie fusese instalat, așa că am învârtit manivela. Am băgat mâna stângă în buzunarul de la piept în stânga, după ceasul marca Longines, făcut cadou de tata la plecarea pe front, pe care-l purtam acolo, legat de butonieră cu un lănțug aurit, ca să raportez la ce oră am terminat încartiruirea. Am tras, am tras, dar ceasul nu se lăsa scos. Pe moment, obosit cum eram, nu am realizat ce se întâmplase. Comandanții de grupe erau lângă mine. Cu toții priveau cu ochii măriți. De ce oare ?
Dumitru Bădoi, ordonanța, s-a îngălbenit la față, făcându-și cruci mari, ca la icoană. S-a apropiat de mine și cu mâna tremurândă, m-a pipăit pe piept, după care a scos cu greu ceasul din buzunarul stâng aflat în dreptul inimii. Era făcut zob de un glonț, rămas înfipt chiar în mijlocul mecanismului de alamă al ceasului, fără ca eu să fi sesizat ceva în timpul schimbului de focuri.
Vestea s-a dus cu repeziciune, astfel că toți ofițerii în frunte cu comandantul diviziei au vrut să vadă cu ochi lor, minunea…din data de 26 iulie, de Sf. Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon…
Armurierul companiei, sergentul major Dârvăreanu Petre, cel care debloca armele blocate sau repara ce se mai putea repara la ele și cel care se pricepea cel mai bine la încărcătura armelor, a luat în mână glonțul turtit de rama dură a ceasului și-a dat verdictul: carabină cu lunetă și glonț crestat, ca să rupă.
Sergentul armurier ne-a spus că glonțul aparținea unei carabine standard cu lunetă a rușilor, celebra Vintovka Mosina – Nagan simplă, durabilă și eficientă cu cartușul ei de 7,62 X 54R, încât a fost numită de cunoscători, ”prietenul de moarte al țintașilor ruși„.

Ce poate fi mai de temut decât să știi că soarta potrivnică ți-a rânduit să fii ofițer în prima linie, urmărit în război de lunetiști? Toată pregătirea militară nu mai valorează doi bani, toate visele și speranțele se pot stinge într-o clipită, tot ce iubești dispare odată cu viața luată de un glonte. Toate acestea din pricina unui ochi ager și a unui deget ferm care poate apăsa trăgaciul aducător de moarte al puștii cu lunetă, când te aștepți mai puțin,. Acestea și nu altele erau temerile care înnegurau sufletele a zeci de mii de soldați și ofițeri aflați pe linia frontului.
In timpul războiului din stepă, era esențial ca armata rusă să încerce să destrame deciziile și comenzile armatei celeilalte prin lichidarea urgentă a ofițerilor, coordonatorii din teren ai oricărei operațiuni militare dictată de comandantul frontului.
Chiar a fost o minune că glonțul a lovit exact în ceasul meu, aflat în buzunar, în dreptul inimii, fără măcar să-mi lase cea mai mică zgârietură.
Acesta a fost obstacolul de care credeam eu că m-am lovit și m-a aruncat pe spate în timpul atacului.
Cumpenele sunt greutăţi, nevoi, suferinţe, boli sau nereuşite în viaţa noastră. Ele nu sunt trimise de Dumnezeu, acesta fiind cel ce doreşte binele, sănătatea şi viaţa întregului neam omenesc, ci îngăduite de El, pentru că noi, ca fiinţe libere, alegem înstrăinarea de Dumnezeu.
Ele sunt de obicei urmări ale păcatelor noastre sau ale păcatelor părinţilor până la al patrulea neam. Există însă cumpene care sunt îngăduite de Dumnezeu pentru moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Cum a fost cazul orbului din naştere, care n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se plinească în el lucrările lui Dumnezeu.
Cumpenele pot fi prilejuri de apropiere, de descoperire a adevăratului sens al creaţiei, de intensitate a vieţii trăită prin răbdare. Orice cumpănă este de fapt o împărtăşire a omului cu credința, dacă omul o primeşte cu smerenie, pocăinţă şi răbdare. Suferinţa este aşadar o cale către conştientizarea fragilităţii umane şi a vremelniciei vieţii de aici pentru o mai bună aprofundare în noi a tainei vieţii veşnice.
A fost cea de a doua cumpănă…

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.