GÂNDURILE CA SĂGEȚILE
O vreme după încleștarea acerbă de la cota Celyka, nimeni nu mai scosese vreo vorbă şi toţi stăteam nemişcaţi pentru a îngădui ostenelii să ni se scurgă din trupuri.
Chiar pentru oameni tari ca fierul, cum erau ei, ostașii mei, fusese o zi lungă şi copleşită de trudă, iar acum s-ar fi zis că nimic nu mai putea să le vină în sprijin şi toţi se simţeau sleiţi de puteri şi tare abătuţi. În minte ne stăruiau amintiri despre camarazii rămaşi în urmă, morţi sau răniţi. Şi asta ne întuneca orice simţământ de biruinţă asupra duşmanului.
Am mintea goală de pericolul prin care trecem la fiecare atac chiar scurt, dar mai ales la moartea care te pândește de nicăieri…
Am făcut armata așa cum am povestit în volumul I, la T.R.. Inițial, ca orice tânăr din acea perioadă, am fugit și eu de armată ca dracu’ de tămâie până când la un moment dat nu am mai avut loc de întors. Am ajuns într-o unitate de infanterie, la o companie care pregătea așa zișii „specialiști”.
Noi, cei ce fusesem aduși aici, trebuia să ne instruim în specializarea aruncătoare de mine – mitraliere. În prima zi, ne-au adunat pe platou, iar un domn căpitan ne-a zis: …„ dragilor, aici va luat mama dracului. La finalul stagiului, veți vedea la câte poate rezista corpul uman”. N-a mințit, nu ne-a amăgit. Fix așa a fost…
Am învățat chestii de tactică, individuală și de grup, ba am participat și la aplicații în poligonul de lângă Craiova, de la Balta Verde, unde am coordonat focul de baraj al brandt – urilor și mitralierelor asupra unor inamici închipuiți de manechine.
Ăsta e genul de chestie care te responsabilizează brusc: știi că, dacă greșești, îți poți omorî oamenii. Dincolo de momentele inutile, poate stupide, armata m-a învățat să nu mai fiu comod și să nu aștept nimic de la alții. Un an e o perioadă lungă, mai ales când ești scos din zona de așa zisul confort al civiliei. Genul ăsta de experiențe te fac mai altruist.
Soldat fiind în prima perioadă de armată am făcut și corvezi înjositoare, de la curățat latrine la curățat de cartofi la cantină. Deseori ajungeam „planton 2″ când păzeam bocancii între miezul nopții și trei dimineața, ca să nu fie alții privați de somn, eu luând chestia asta ca pe un exercițiu mental.
Preferam cest schimb deoarece puteam dormi de două ori și mă simțeam dimineața mai odihnit. Mai târziu, când ne-au considerat soldați instruiți și ne-au dat arme și cartușe reale, îmi amintesc de un incident petrecut în serviciul de gardă când, gândindu-mă cine știe unde, hălăduind cu amintirile cine știe pe ce coclauri, am percutat din greșeală și am tras un foc de armă aiurea, uitasem că aveam glonț pe țeavă. A ieșit ceva tărăboi, le-am zis că veniseră unii la ciordit și că am tras foc de avertisment. M-au crezut…
Discuțiile despre armată au aprins întotdeauna imaginația celor care au avut, înainte ordinul din zilele astea când s-a renunțat la stagiul obligatoriu, „ghinionul” de a fi luați la oaste.
Aste lucruri discutam cu Ghimiș și Nicolăescu, prietenii și camarazii mei, comandanți la celelalte plutoane din companie, stând ascunși în adăpost.
După ce ne-am povestit fiecare ce am crezut că trebuia povestit și am văzut fața tristă a poveștilor din armată, m-am gândit să privesc și jumătatea plină a paharului.
Am adormit fără să-mi dau seama când. Cei doi prieteni m-au lăsat să mă odihnesc și au plecat fiecare la adăpostul lui. Visele au umplut vidul primelor clipe ale somnului, devenind aproape reale. Mă teleportează atunci…Să vedem, în contrapartidă, și niște povești despre lucrurile bune pe care ne-a învățat, de bine de rău, această experiență. Să încep cu mine, că așa e în armată, e bine să fii tu exemplu pentru ceilalți.
Fără să fiu prețios, camarazi, pentru un tip care poate să gândească mai mult decât un berbec, milităria e un exercițiu psihologic foarte folositor. Aici vezi toate tipologiile umane. Îl vezi pe frustratul ăla care acasă la el rânește la porcii lui tată-său, care n-a ieșit în evidență cu nimic toată viața. Și, dintr-o dată, doar pentru că un sistem cum e armata îi permite, iese brusc în evidență. Îi vedeam pe toți bărbățeii în formare, la 20-21 de ani. La vârsta aia încă mai cauți confirmări, vrei să știi cât de mascul ești, cât de bine stai pe pumni, ori cât de bine stai pe partea fetelor, faze d-astea. Armata te călește, de fapt, pentru experiențele ulterioare din civilie.
În armată, ca și în civilie, ai colectivul ăla în care descoperi imediat, timidul, combinatorul, ori descurcărețul care se fofilează. Faze d-astea. A fost un experiment trist dar eficient.
Asta cu „armata te maturizează” nu e o prostie, un clișeu, cum este considerat azi. Armata te maturizează, dar te și brutalizează, te face mai insensibil. Plus că, da, te disciplinează. Eu, de atunci, nu am mai putut să dorm 10 ore pe zi, cum făceam înainte. Stagiul ăla obligatoriu mi-a modificat bioritmul.
Primele 45 de zile au fost instrucție și șmotru, perioada individului, răcan, răcănel, când te freacă „veteranii” din anul doi de-ți vine să evadezi. Apoi, am trecut la trupeți.
După masa aveam ceva timp liber și cum lângă dormitorul nostru era câmp deschis, erau acolo și stupii comandantului. Avea vreo 150 de stupi. Îi supraveghea un plutonier angajat, apicultor de meserie, care știa ce să facă cu și pentru harnicele familii. Mi-a plăcut și m-am lipit de el. Dădeam mâncare la albine sirop de melasă topit în ceai de plante, descăpăceam fagurii, trăgeam mierea, chestii care m-au ajutat. Treaba asta nu se învață așa de repede. Eram doi care ne refugiam acolo, care cu timpul eram trecuți cu vederea de la alte corvezi de comandant. Ne arăta nenea Tache, plutonierul apicultor, cum face matca botcă, trebuia să rupem botca să rămână matca singură. Dacă se naște încă o matcă, nu poate să trăiască stupul. Că dacă pleacă matca aia bătrână, aia pleacă cu tot stupul după ea. În stupul vechi rămâne matca aia tânără, cu foarte puține albine și, la final, moare stupul. Trebuie să supraveghezi să nu se mai nască o matcă în stup. Dacă se întâmplă asta, nu mai trăiește stupul.
În toată armata am tras mii de gloanțe pe durata unui an, dar am învățat să fac și apicultură, care în viața civilă de după război, a dat roade și în curtea mea.
Am trecut prin multe asemenea vremuri… Vremurile grele prin care ești obligat să treci, creează numai oameni puternici, oamenii puternici creați de acele vremuri grele prin care au fost obligați să treacă, creează vremuri ușoare.
Vremurile ușoare pe care cei mai mulți dintre oameni le preferă și le caută, creează oameni slabi, dar, este știut faptul că de fiecare dată, numai oamenii slabi creează vremurile grele.
Mulți nu vor înțelege dar viața, societatea, trebuie să crească războinici, nu paraziți …
Tot în această perioadă prin care am trecut ca militar, în termen sau concentrat pe front, m-am condus după îndemnul bunicului meu, Petrică Boangiu, care-mi repeta : băiete, ori pe unde treci și ce ți se întâmplă, să rămâi OM.
Rămâi om oriunde te poartă drumul vieții. Respectă-i pe cei din jurul tău ca pe proprii părinți. Lasă o urmă frumoasă în viața celor cu care te intersectezi, nu o cicatrice. Nu ai cum să știi ce îți aduce ziua de mâine.
Încearcă să te pui în locul semenilor. Oamenii își vor aminti întotdeauna cum i-ai făcut să se simtă. Și, Doamne, mare dreptate a avut…
A fi om înseamnă….să-ți susții visurile și dorințele inimii și cele mai profunde valori indiferent de pietrele pe care le pot arunca în tine cei care nu te înțeleg. Să te trezești în fiecare dimineață radiind speranță, putere, înțelepciune și dragoste indiferent dacă ești pe fundul unui tranșeu sfârtecat de proiectile sau pierdut într-o groapă menită dezintegrării.
Omul găsește binecuvântările din munca sa și observă demnitatea dinăuntrul lor indiferent dacă este liderul unei formații de luptă, capul unei familii, conduce un pluton, sapă morminte sau bandajază o rană.
Omul caută binele din fiecare persoană pe care o întâlnește și-l onorează fără să aștepte nimic în schimb. Omul își trăiește viața după propriile condiții chiar dacă toți din jurul lui îl numesc ciudat, nebun sau prost.
A fi om înseamnă să te duci zilnic pe marginile a ceea ce crezi tu că este posibil. Dezvoltarea noastră și atingerea completa a potențialului nostru uman se afla adesea în depășirea anumitor limite. Cu alte cuvinte, frica este doar o iluzie care se risipește prin curajul fiecăruia. A fi om înseamnă să fii creativ și să faci lucrurile care sunt importante în momentul respectiv, în conformitate cu societatea în care te-ai născut.
Ne simțim vii când producem valoarea pe care suntem fericiți să o oferim semenilor, să fii în preajma oamenilor care te înțeleg, te prețuiesc, te onorează, care sunt martori la tot ceea ce devii și care te iubesc așa cum ești. Tot ceea ce avem nevoie pentru a ne înălța este o persoana care să ne ofere un exemplu superb, o persoană capabilă să stingă focul nesiguranței prin forța sa interioară.
Mă simt aici, acum, după ce am trecut prin furcile caudine ale unui război nedorit și din care iată, fac și eu parte ca parte activă la acest capitol al vieții, un om puternic. Spartă în cioburi pe care le-am sudat și nu odată, ci de atâtea și atâtea ori…
De câte ori am zăcut căzut la pământ, m-am ridicat încet, în genunchi, sprijinindu-mă de idealuri ca să pot sta apoi demn, în picioare? De câte ori mi-am șters lacrima din colțul ochilor fără ca nimeni să-mi vadă durerea? Și mereu am zâmbit, larg…
Am devenit puternic și sunt puternic, lumea nu vede decât asta, fără să cunoască prețul. Și judecă fără să-ți cunoască sufletul, fără să-ți știe trecutul, viața. Și vorba aceea : ”Dacă ne-am putea vinde experiența la prețul care ne-a costat, am fi cu toții milionari.”
Viața ne-o facem și ne-o desfacem fiecare după un ritm propriu. Aici, pe front, am căpătat atâta experiență de viață, am trecut prin atâtea cumpene, încât acum am devenit imun la ele.
Îmbătrânim, nu după trecerea timpului, ci în funcție de energia pe care o consumăm și depinde numai de noi cum ne încărcăm bateriile, sau mai bine-zis cum le păstrăm intacte. În lumea asta, mercantilă vreau să-mi mai păstrez sufletul și generozitatea nealterate, atât cât se mai poate. Înainte de a-mi judeca viața, înainte de a vorbi despre mine, încalță-te cu bocancii mei și parcurge drumurile pe care le-am parcurs eu.
Trăiește-mi durerile, îndoielile, bucuriile. Trăiește-mi anii pe care i-am trăit eu. Și cazi, cazi acolo unde am căzut eu, dar ridică-te așa cum m-am ridicat eu, pășește mai departe, treci peste pragul ce ți s-a așternut în față și deschide ușa care-ți oprește calea…!
O ușă te poate duce într-un univers…dacă alegi să intri sau îți poate deschide o altă cale…dacă alegi să ieși… Pășește pe calea aleasă toată ziua până se înnoptează. Soseşte seara…de abia acum înţelegi că există lucruri pe care nu le mai poţi face, lucruri pe care nu le mai poţi avea, la care nu mai poţi ajunge, dar nimic….nimic nu te împiedică să visezi…
Simt că sunt scuturat de o mână fermă…aha, este Bădoi, ordonanța. Mă trezesc, amețit puțin, poate din cauza somnului agitat și insuficient, poate din cauza viselor cu care somnul a fost garnisit.
-Cât am dormit?
-O oră, poate! A venit aghiotantul de la batalion…Sunteți chemat la comandant…
-Bine! Spune-i că vin după el…trap-galop…
Înv. Petrescu Zaharia Nicolae
Va urma