DINCOLO DE BUG

Așadar, orașul doarme. Trecem cu adevărat Bugul și înaintăm pe o șosea bună, bine întreținută la începutul ei de câțiva kilometric, apoi din ce în ce mai desfundată.
Căruțele de la „Trenul de luptă” nu mai țin pasul cu trupa și rămân în urmă. Pe dreapta și pe stânga întâlnim tot mai dese urme ale războiului ce trecuse pe aceste locuri, mașini carbonizate, tancuri răsturnate, arme aruncate alături de morminte proaspete grupate la interval de câțiva kilometri, cu cruci cioplite grosolan sau făcute din două carabine încrucișate, cu și fără căști pe ele. Cine oare sunt îngropați aici? Familiile lor vor afla oare unde-și duc somnul de veci cei dragi pe care i-au petrecut la plecare cu speranța de ai mai vedea și îmbrățișa la venire? Speranțe deșarte se citesc pe fețele tuturor atunci când privesc cu coada ochiului la dreapta sau stânga spre mormintele săpate în grabă, de camarazii celor căzuți…
Trecem prin sate ucrainene, așa cum sunt și satele noastre, acum fără pomi fructiferi prin curți, dar cu ființe vii, mai mult femei și copii la porți, îmbrăcați în haine de sărbătoare. La prânz oprim în fața unei clădiri pe fațada căreia scrie Spital.
Intrăm în curtea spațioasă, cu mulți copaci care au scăpat neatinși de bombe. Aici vom aștepta bucătăriile de campanie care rămăseseră în urmă. Sosesc, la scurt timp cu capacele cazanelor ridicate, din care se revarsă un miros îmbietor de mâncare cazonă. Se servește fasole groasă, cu câte o bucată de slănină prăjită, împărțită în gamele alături de eterna pâine neagră de 1kg tăiată în două, câte jumătate de soldat, pâine care trebuie să ne ajungă și pentru masa de seară.
Având și sarcina de ofițer cu aprovizionarea, după plecarea plutonierului Grindeanu la Craiova, îl las la comanda plutonului meu pe sergentul major Boangher Ilie și plec înainte cu căruța bucătăriei de campanie a companiei mele pentru găsirea unui loc unde să campăm pe timpul nopții și pentru organizarea mesei de seară. Așadar eram numit și responsabil cu aprovizionarea și hrănirea companiei din care făceam parte.

Trebuie să reamintesc aici ierarhizarea în armata noastră la aceea dată pentru a fi la curent cu efectivele tipurilor de unități.
Tipul unităților de luptă erau stabilite astfel:
-Grupul de foc, format din 3-4 soldați, comandați de un caporal sau soldat fruntaș.
-Grupa, cu un efectiv de 8-12 soldați, comandați de un sergent
-Plutonul, efectiv 15-30 soldați, comandați de un plutonier, sub*lent sau locotenent.
-Compania, efectiv 80-150 soldați, adică 4-6 plutoane, comandată de un căpitan sau maior. În cazul meu, căpitanul Datcu Anton.
-Batalionul, efectiv 500-800 soldați, era compusă din 4-6 companii, comandat de un lent-colonel sau colonel. -Regimentul – brigada, era compusă din 3-5 batalioane, efectiv 2.000–4.000 ostași comandați de colonel/general de brigadă
– Divizie, efectiv de circa15.000–25.000 ostași adică 4-6 regimente, care era comandată de un general-maior.
O divizie de infanterie așa cum era a noastră, era compusă, dintr-un număr de 3 brigăzi de infanterie și un număr de 3 subunități de sprijin de luptă, artilerie, geniu, aviație, dar și de logistică, transporturi , cercetare, etc.
Ca tip de acțiune de luptă Divizia putea duce, singură sau împreună cu alte mari unități o bătălie sau putea participa la o „operațiune” condusă de un Corp de armată sau armată
– Corpul de Armată, cu un efectiv de 25.000–50.000 de ostași, conduși de un general-locotenent era o unitate din armată, mai mare ca divizia și mai mică ca Armată. În general un Corp de armată era o unitate de sine-stătătoare, compusă din 3-5 divizii, stat-major, eventual din subunități de sprijin.
– Armata, cu un efectiv mare de ostași, este denumirea unei formații militare din forța militară națională, formată din mai multe Corpuri de Armată. Numărul militarilor unei Armate varia între 80.000-400.000 ostași, comandată de un general de armată.
– Grup de Armate, era o formațiune compusă din două sau mai multe armate, comandate pe frontul de luptă de un maresal / feldmareșal la germani.
– Teatrul de Operațiuni, reprezenta întreg frontul la care luau parte patru sau mai multe grupuri de armate, conduse de un mareșal. Vă dați oare seama ce mare desfășurare de forțe s-a efectuat și a fost pusă în mișcare un adevărat angrenaj în acest război la care am participat ?
Ne continuăm marșul…Mergem pe același drum desfundat. De o parte și de alta culturi bogate de floarea soarelui, nerecoltată, porumb cu câte două drugi pe cocean, dar și terenuri de pe care fusese recoltat grâul și alte cereale păioase, cred că înainte de declanșarea războiului, acum miriștii.
Odată cu seara, ajungem la marginea unui sat așezat pe o costișă unde staționau trupe nemțești și italiene. Stabilim perimetrul și bucătarii, care aveau un avans de aproximativ două ore față de restul regimentului, au așezat bucătăriile de campanie și au dat foc sub cazane pentru pregătirea eternei ciorbe-mâncare de cartofi pentru masa de seară.

Sarcina odată încheiată, mă ocup și de mine. Trebuie să-mi găsesc loc de dormit pentru noapte. Sunt frânt de oboist. Intru într-o casă, la întâmplare, cer găzduire și mi se dă locul soțului gazdei, acum liber prin plecarea stăpânului pe front, după cuptorul cald.
Arăt banii și cer mâncare. Mi se aduce unt și pâine. Plătesc o marcă. Gazda văzând că am bani, pune la prăjit cartofi și ouă cu jumări, apoi lapte bătut. Cum aveam de gând să merg la bucătăria de campanie, renunț în favoarea bunătăților primite în schimbul a cinci mărci.
De câteva zile, aflăm că în țară a început procesul de recrutare a rezerviștilor. Mai-marii armatei s-au gândit că era cazul să îndeșască nițel rândurile armatei și s-au pus pe capul rezerviștilor.
Era vorba însă strict despre nefericiții care au prins armata obligatorie, au fost lăsați la vatră, aveau peste 35-40 de ani și acum, sărmanii, sunt luați de lângă familii și trimiși în tranșee.
Adorm imediat, dar după vreo două ore, cam pe la miezul nopții, mă trezesc cu Bădoi că mă scutură și mă anunță că vine trupa. Toată noaptea o pierd cu primirea și cartiruirea căruțelor trenului de luptă, care sosesc una câte una. Îmi fac datoria de administrator corect, fără reproșuri.
Ne continuăm tăcuți drumul pe șleaurile desfundate de roțile camioanelor grele care tractează tunuri, remorci cu materiale și muniție, soldații nemți care stau la adăpostul prelatelor impermeabile, zâmbind atunci când roțile ne împroașcă cu ciorba de noroi.

Tunuri autopropulsate, vestitele şi atât de mobilele tunuri de 88′, se vedeau zvâcnind mândru pe lângă tancuri. Vehicule blindate treceau în şiruri repezi, ca nişte stoluri de păsări, care de luptă treceau în goană zdrăngănind, purtătoare de mitraliere, aruncătoare de flăcări, vehicule de patrulare şi altele pe care nu le puteam identifica.
Mai numeroase decât toate erau vehiculele de aprovizionare. Aproape bară în bară, goneau înainte pe şoseaua de pe coastă, camion după camion, greu încărcate cu alimente şi benzină, cu muniţii şi oameni.
Ăștia erau nemții așa cum se intitulau ei…Rasă superioară…

Înv. Petrescu Zaharia Nicolae

Va urma.