You are currently viewing JURNAL DE CĂLĂTORIE: Manila, dacă Iadul era Metropola…și Happyland orașul de pe groapa de gunoi (Episodul 3)

JURNAL DE CĂLĂTORIE: Manila, dacă Iadul era Metropola…și Happyland orașul de pe groapa de gunoi (Episodul 3)

  • Post category:JURNAL

Manila?  Nu prea ai ce vedea acolo,  haos,  poluare, asta auzisem înainte să merg. 12 milioane de oameni și nimic de văzut?
În zonă, sunt orașe mai sărace, mai poluate, mai dezorganizate. Manila le combină și adaugă în așa fel încât, pentru mine, este cea mai neplacută metropolă în care am fost.
Manila înseamnă 17 orașe unite, încât nu știi când ești într-unul sau în altul. Fiecare este împărțit în barangay (barangay înseamnă sat). O metropolă formată din sate, 1706 sate. Normal, nu o să intru în detalii privind administrația locală, dar asta e un caz special. Fiecare barangay este condus de un „primar” / primărița (au o suma de femei în politică) și câțiva consilieri. Rezultă la 7000 de oameni un primar (Bucureștiul ar avea 300 și ceva de mini-primari după sistemul acesta). E ca în biserica ortodoxă, când fac biserici doar ca sa aibă preasfințiții parohie, aceștia tot subdivizează ca să aibă funcții toți nepoții și șoriceii din partid.

O colecție de 1706 sate care fac de toate de-ale democrației de lumea a treia. Sug bugetul local  cu proiecte populiste și fanteziste, trec de la un partid la altul în funcție de cine conduce. Nu cad vreodată de acord când e vorba de un proiect de anvergură gen linie de metrou sau autostradă suspendată sau groapa de gunoi. Fiecare vrea pe la el metroul, dar nimeni groapa de gunoi, de exemplu. Împărțirea asta împreună cu politica populistă complet falimentară și complexul de superioaritate filipinez sunt parte din cauze. „Suntem prea buni ca să ne gândim că greșim”, îmi explică un domn filipinez reîntors după mulți ani afară și stabilit în Manila.

Traficul este în general în cantitate nemăsurabilă, nu îi vezi vreodată începutul sau sfârșitul. De exemplu, în 2015 a fost declarat orașul cu cel mai greu trafic din lume. Nu, în România, București, oriunde, nu există așa ceva, nici în cea mai ploioasă zi de vineri la ora 18 după amiaza. Șef peste traficul din Manila este jeepney. După al doilea război mondial, jeepurile americane rămase au fost alungite de filipinezi și transformate în mini autobuze. Au trecut 80 de ani de atunci și în Filipine, anumite uzine încă produc jeepuri alungite, blindate în față și în spate, ca să reziste la accidente și cu tabla groasă de câțiva centimetri. Taximetriștii se tem de ele ca dracul de tămâie, „jeepney can destroy taxi”, mi-a spus un domn taximestrist, scurt și la obiect, când l-am întrebat de ce le lasă să se bage în banda lui. Nu pot descrie cum se bagă și ce fac în trafic, dar îi înțeleg, altfel nu ar putea ajunge niciodată nicăieri. Motorul e ca cel original, adică poluează de câteva zeci de ori mai mult decât orice mașină cu un grad de poluare de tip euro 3. În jeepney încap cam 15 persoane, prețul unei călătorii este de 7 pesos, adică vreo 60 de bani românești, indiferent unde mergi. Unul nou costă cam 20 000 de dolari și este practic pe viață, adică mori tu înainte de a-l da la fiare vechi.

O treabă unică pentru un oraș așa de mare, esre că practic nu are rețea de transport public cu autobuze. În a treia zi în oraș,  am realizat că eu nu am văzut un autobuz de transport local încă. Există autobuze prin ceva cartiere, dar sistem nu. Metrou, de asemenea, nu. Au un un tren suspendat care  acoperă sub 20 % din oraș. Nu trebuie să mai precizez că sunt linii diferite, companii diferite, sisteme de bilete diferite, este Filipine…Într-o zi a trebuit să merg cu trenul acesta. Când l-am întrebat pe băiatul de la recepție am rămas  perplex. Deși suntem în centrul centrului, stația esre la vreo 3-4 km depărtare de noi. Ajung în cele din urmă la stație și mă așez civilizat la coadă. Trec vreo 3 sau 4 garnituri pline, iar spațiul  rămas liber de la cei care au coborât s-a umplut cu cei care se aflau la coadă în fața mea. Reușesc totuși să urc. În vagon suntem la 200 la sută capacitate. Aici nu este ca în India, unde cum necum până și un Octogenar se extrăgea din autobuzul cu 150 de oameni. Aici, ești blocat și nu poți să cobori la stația pe care o vrei. Același lucru mi s-a îtâmplat și mie. Taxiurile și mersul cu bicicleta sau uneori pe jos, au fost modurile mele de a mă putea deplasa. Taxiul curat, frumos, Toyote relativ noi, iar ca preț, ieftin. Poate prea ieftin, de multe ori mă gândeam că profit din munca altuia. Și eu și el în pierdere, am realizat că deși stăteam o jumătate de oră în taxi, mergeam doar doi kilometri. Mersul pe jos este foarte dificil. De multe ori e imposibil să treci strada, șase benzi și nu semafor nu nimic.

Poluarea e la maximum, te ustură pe gât din prima zi… Mai rău se prezintă situația trotuarelor. Sunt ocupate, am văzut magazine care erau pline ochi de marfă și vindeau de pe trotuar. Magazin de biciclete plin până la refuz de cutii și vânzând, reparând, asamblând bicicletele exclusive pe trotuar. Mii de restaurante mobile pe trotuar. Familii întregi cu adăposturi de carton pe trotuar.

 

La obiective de vizitat foarte slab. Intramuntos, orașul vechi unde au stat spaniolii cât au fost coloniști este unul dintre ele. Catedrala din Manila se află aici, interesantă dar nu așa de mare sau impozantă cum mă așteptam de la o țară care a fost condusă și exploatată de biserica catolică timp de 300 de ani. Faleza mării este un alt obiectiv turistic. Apusul de soare în golful Manilei este foarte lăudat de filipinezi. Este frumos, dar există o problemă. Marea este ca petrolul, neagră și uleioasă de nu îți vezi palma daca o bagi în apă.

Manila are de toate. Zgârie nori enormi, oameni care umblă doar cu elicopterul, mall-uri cu orice marcă vrei, miliardari. Bogăția e multă și mare, dar ce mi-a rămas în minte este negativ, ghetoul ireal numit Happyland, ultra-supra-popularea, numărul oamenilor în sărăcie maximă, traficul și poluarea, diferența fantastică dintre bogați și săraci, nepăsarea, față de familia care trăiește pe trotuar, de acela care aruncă punga cu resturi de fast food pe jos, de orice și oricine. Oraș unde să fie mai rău de trăit, eu nu am întâlnit până acum.

Filipine a produs multe surprize. Mă gândeam că ori India ori Africa, va fi fundul la multe chestii. La sărăcie am văzut mai rău în Etiopia, dar acolo era sărăcie curată, în general rurală. Happyland e un maxim la rândul lui, dar prin sărăcie urbană combinată cu mizerie. Cel mai dezolant loc în care am fost vreodată se numește Happyland. Oficial, numele este Barangay 105, (sectorul 105), iar lumea îi zice ghetoul Tondo. De capul tău nu poți să mergi. Filipinezii de rând sunt speriați de zonă. Am fost cu un tur. Unul singur e în Manila, li se permite să opereze pentru că banii de bilet merg la o școală pe care au deschis-o acolo. Nu ai voie să faci poze unde vrei. Locurile sunt exact așa, dar e periculos să faci poza, se pot supăra oamenii.

Ziua de muncă începe foarte devreme, camioanele aduc gunoiul noaptea. E obositor, competiție multă. La orele amiezii, deja au 12 – 14 ore muncite, e timpul de relaxare. Happyland e pentru cei ce vor să muncească din greu. Am auzit asta de multe ori de la oamenii de acolo. Cele mai căutate produse sunt hârtia și cartonul. La 6 pesos / 50 bani per kg e nevoie de multe ore. Câștigă între 15 și 35 lei pe zi din gunoaie.

Odată intrat în interiorul ghetoului sunt numai alei și cotloane. E mare, greu de descris, nu e nimic ca el. Un labirint enorm. Poze făcute pe furiș. Totul e întunecat, lumini și umbre. Dacă te pierzi, adio.

 

La mâncare, Filipine a fost de departe cea mai scârboasă țară. Nu am alt cuvânt, îmi pare rău, dar trebuie să îl folosesc. De la ouălele cu pui în ele, la ciorbele de sânge, la găinile vii bătute cu bățul ore în șir ca să se frăgezească… Credeam că le văzusem pe  toate. În ghetoul Happyland am mai descoperit ceva – pagpag. Pagpag sunt resturile de pui de la McDonald’s, KFC și altele similare.
Lumea sparge sacii de plastic din ghenele din spatele restaurantelor și se pune pe sortat. Odată sortate aceste resturi alimentare, le pun apoi în alți saci si le duc acasă. Aici, le prepară din nou. Preparatorii, de obicei femeile, sunt cele care pregătesc resturile de copane, piepți și aripi. Le spală, le prăjesc din nou cu tot felul de condimente și le ambalează în pungi pentru a le vinde. Le vând din puncte fixe sau le livrează. Livrarea o fac copiii. Costă 15 pesos, cam 1.50 lei punga categoria 1, unde mai e carne pe oase. Cele cu oase mai goale, 10 pesos, 1 leu. O familie ia o pungă, prepară orez și alte vegetale și gata masa. Cu un dolar hrănesc 7-8 persoane.
Am încercat să gust, dar nu am putut. O mare problemă o reprezintă faptul că unele resturi sunt tratate cu dezinfectanți. Resturile de la meniurile de mic dejun mâncat la 8 dimineața se strică in căldura tropicală până când se închide restaurantul. Dezinfectanții sunt toxici și au omorât o sumă de consumatori de pagpag.

Am vrut să mai merg o dată singur. Când îi spui taximetristului că vrei să mergi în Tondo, ai două reacții. Ori zice că nu știe, ori îți face un semn cu mâna și accelerează. După vreo 4-5 taxiuri cu reacții de astea, am învățat lecția. Nu am mai întrebat nimic și m-am urcat direct în mașină. Mi-a spus că nu știe unde e, i-am zis că știu eu, fusesem în tur și băgasem la cap drumul. I-am zis că îi dau mai mult. A cerut echivalentul a 35 de lei pe o cursă de 5 lei. Până la urmă a renunțat și la bani, nu a mai mers deloc. M-a văzut că am scos camera și m-a dat jos din mașină.

Happyland intră în top 1 la sută  experiențe trăite. E împotriva firii să vezi omul stând în gunoi în toate etapele zilei. Dezolare și mizerie mai mare nu am văzut. India a picat pe locul doi, oricum este un alt fel de mizerie și alte cauze în general.  Filipine e Filipine.

 

Răzvan Vulpea călătoare