De la Filipine aveam așteptări mari. Primele lucruri care îmi veneau în cap: multă engleză și ceva spaniolă, foarte multe insule și că au  plaje bune, că au mult mai puțin turism decât vecinii și decât potențialul  (trebuia să mă gândesc mai mult la cauză).
Din minutul 1, când am ieșit pe peronul aeroportului mi s-a făcut introducerea. Nu tub, nu autobuz, mergem pe jos pe pistă. La 50-60 de de metri de avion, un simplu gard desparte  pista  de niște blocuri de locuințe. Imposibil la prima vedere, cum dorm acei oameni când aici aterizează avioane dintre cele mai mari din care sunt, cum nu este problema de securitate. Orice nebun poate trage în ceva avion la aterizare sau decolare, nu trebuie cine știe ce armă, atât să nimerească un rezervor.

Mai târziu, aveam să cunosc aeroportul NAIA mai bine și să-l clasific drept cel mai prost aeroport pe care am fost vreodată. Cu vameșii nici o probelmă, nu ne trebuie viză pe pașaport românesc, mi-au pus o simplă ștampilă pe 30 de zile, care nu a costat nimic. Totuși, îți trebuie bilet de iesire din Filipine, la îmbarcare în Hong Kong m-a verificat, se pare că imigrația filipineză returnează din cei care au bilet doar de dus. Aeroportul plin de OFW, „overseas filipino workers”, filipinezi care muncesc în afara țării. Acronimul acesta este foarte popular. Filipine are peste 10 milioane de oameni în afara granițelor, majoritatea  „OFW”, iar restul sunt  „balikbayan”, adică filipinezi stabiliți definitiv în afara țării. La ieșirea din aeroport, pentru fiecare pasager așteptau în medie 7 persoane. Explicația e clară, cam atâția încap în mașina care a venit să ia ruda de la aeroport. Mi-a atras atenția un copil de 5-6 ani cu pantaloni scurți mai mari cu 3 măsuri decât îi trabuiau și un fes tras pe ochi care trebuia să țină capul dat pe spate, să poată vedea. Copil de balikbayan din Statele Unite. Moda de ghetou la 5 ani să impresioneze rudele din Filipine.

După ce am ieșit din aeroport, primul lucru pe care l-am remarcat a fost numărul enorm de mașini. Mi-a sărit în ochi un SUV enorm, Ford, geamuri laterale negre complet, adică „fumurii”, ca să-l citez pe un domn polițist care m-a oprit pentru astfel de geamuri în Găgăuzia, Republica Moldova. Parbrizul și el negru complet, cum numai în lumea a patra vezi așa ceva. Pe spate, două abțibilduri,  unul declarând că stăpânul iubește pistoalele Glock (Glock este echivalentul la Mercedes în lumea armelor de mână), și altul că „vă rog așteptați, reîncarc pistolul”. Comunicatul prin intermediul exteriorului mașinii este sport național. Mulți își pun toată familia pe luneta din spate, o figurină pentru fiecare membru (rar ajunge spațiul), sau o plăcuță cu „suporter / prieten al poliției”,  sperând că lingușirea asta îi scapă de amendă.

La 30 de metri mai încolo taxiurile. La cele  normale așteaptă îla coadă în medie 60-70 de oameni. La cele  mai de lux,  nimeni,  săreau ăia pe tine, că te ducem noi fără așteptare. 800, 700, 500, 400 ultimul preț. Am stat la coadă,  luat taxi normal, 180 pesos pe ceas, 220 cu bacșis cu tot. La 50 de pesos la euro mă întreb cât muncește un șofer zilnic. Șoferul mă lămurește imediat într-o engleză perfectă,  că lucrează 20-21 de ore, o zi da, una nu. Autostrăzi suspendate, trafic, oameni ai străzii și comercianți de mici lucruri vin pe la mașini mai în fiecare intresecție. Zgârie nori și sărăcie lucie una lângă alta inteligibile unui străin încă din primele 10 minute.

Am travesat centrul și am ajuns la destinație. Am plătit frumos și am coborât, când aveam să descopăr că nu sunt chiar la destinație,  m-a lăsat aiurea,  pe strada care trebuia, dar la aproape doi km de numărul la care era pensiunea unde aveam rezervare. Omul nu avea GPS, nimic. În general, în taxi se merge după principiul „Dumnezeu ne va ajuta să găsim adresa”, am luat circa zece taxiuri în Manila, dar GPS nu am văzut.

Pensiunea nu este ca în poze, nici atât de centrală cum se pretinde, dar este în regulă.  Singura problemă este că e la strada principală pe unde trec circa 500 de mașini pe oră, multe fără filtre de fum sau tobă. Puteam să petrec doar astea trei ore în Fiipine și tot îmi făceam o idee despre cum e țara. Fundul fundului, rar am văzut așa ceva care să fie mai rău în prima zi.

Impresia despre o țară, in special mai îndepartată, ți-o faci din media. Apoi cunoști oameni din acea țară, înainte să calci pe pământ și crezi că știi ceva deja. Numai că din când în când se întâmplă să te înșeli amarnic, cum a fost cazul Filipinelor, de la care mă așteptam să fie pe undeva pe sub Thailanda, dar peste Indonezia. Însă, un asemenea șoc cultural maxim și unic, rar am mai văzut  ceva asemănător. Cum a ajuns Filipine în această situație? Filipine a fost o colonie a bisericii catolice spaniole 300 de ani și a statului american timp de 50 de ani, în urma cărora a rămas cu sechele enorme după ambele colonizări.

Țara are peste 100 milione de oameni. Problema este că are doar 300 000 km pătrați și din aceia o bună parte sunt nelocuiți. „Avem 7107 insule” este un refren des auzit, multe sunt prea mici să fie de vreun folos în afară de a amplifica mândria națională. Să o luăm altfel (am studiat cartografie și apoi economie). Scăzând delta și munții de la România și insulele nelocuibile de la Filipine, ajungem la suprafețe egale de teren locuibil. Populația Filipinelor este de 5 ori și ceva mai mare ca a României, astfel încât  imaginați-vă încă 85 de milioane de oameni în România.

Distribuția populației este prost făcută, chiar haotică. Adică vin în orașe cei de la tară și se împroprietăresc oriunde apucă. Manilla, capital țării, are o populație de 12 milioane, dar un total de 4 milioane de oameni trăiesc în ghetou. Adică au venit, au ocupat ce teren au găsit și au făcut ce adăpost au putut. Unde a fost groapa de gunoi s-a făcut munte de gunoi cu timpul. Pe muntele de gunoi, la propriu și fără amenajări, a apărut un cartier de cocioabe, unde își duc traiul aproximativ 80 000 de oameni. Ghetou mai inuman ca Happyland nu am văzut încă și am ceva experiență cu ele, din Rio de Janeiro până în Los Angeles și ajungând până în Mumbai.

Rar am văzut un loc cu o doză de nepăsare mai mare. Lumea este în modul „economie de energie”. Îți zâmbesc mecanic, apoi îți zic „sir”, dar parcă fizic nu sunt acolo. Când vrei ceva ieșit din ordinar, ceapă în mâncare, lapte în cafea, să eliberezi camera mai târziu cu o oră, orice, zic da, dar nu te ascultă. Vine mâncarea fără ceapă și cafeaua fără lapte.  „Da, dar de fapt nu”, ar putea fi sloganul națiunii. Cu toate acestea, sunt oameni de treabă, prietenoși, plăcuți chiar. În afara nepăsării și luatul clientului de fraier, au multe elemente de professionalism, încât există o combinație unică, ceva ce rar întâlnești.

Identitatea culturală filpineză e aproape de zero, în mare parte datorită faptului că se cred americani. Țara e un amestec în cel mai pur sens al  cuvântului. Autentic nu a mai rămas nimic. Amestec de copii și împrumuturi. Au un interes special pentru post-colonizare. Mai toată lumea dă vina pe coloniști pentru situația în care sunt, în unele cazuri se ajunge până la ură. În Filipine e opusul, își iubesc foștii coloniști. Complet paradoxal, având în vedere că au rămas cu absolut tot ce e mai prost atât de pe urma SUA, cât și a Bisericii Catolice spaniole.

Filipine la cultură e ca și cum ai lua cea mai ieftină conservă de la un supermarket american, ai pune ceva condimente filipineze pe ea și ai numi-o mâncare filipineză. Șocul maxim a venit în ziua a doua, când, ce-mi aud urechile, o melodie country rasistă la maximum, ca prin Alabama pe la țară. Practic, respectivul zice că tot ce nu e alb și anglo-saxon e de rahat. Filipinezii dau din cap și fredonează. Nu numai că se cred al 51-lea stat al SUA, pe deasupra se identifică  cu populația alba americană. Când sunt în SUA, sunt clar populație de categoria a doua sau a treia, niciodată la același nivel cu albii anglo-saxoni. Și ce e mai alb în SUA decât muzica country… Normal că au și country filipinez, de multe ori  melodia e aceeași cu hiturile americane, dar cu versuri în limba lor, tagalog.

La cinema nu am văzut pe listă vreun film filipinez vreodată, deși au avut președinte actor de cinema și tradiție cinematografică. În librărie, rar găsești cărți de scriitori filipinezi cu excepția lui Rizal, dar plin de orice e la modă în SUA, până la cei mai obscuri autori.

Fast food mai mult nu se mănâncă nicăieri. Chile a căzut pe locul 2, SUA pe 3. Aș zice că în Manilla și orașele mai mari, două treimi din restaurante sunt fast food. Proporțional, considerând, orice oraș de 30 000 de locuitori din România, ar avea fiecare câte 4-5 Mc.D și 2-3 KFC.  Mândria filipinezilor este Jolybee, un lanț specializat pe găina prăjită, mâncarea națională, un fel de KFC a la Filipine. Ceva autentic, național, în sfârșit.

Nu în ultimul rând, Filipinezii sunt maeștri improvizării. Toată lumea îi cunoaște pentru formațiile care imită orice cântec. De prea multe ori încearcă să-ți explice că imitația e mai bună ca originalul. Relația original – copie e total distorsionată. Copia, atât timp cât e filipineză, poate foarte bine să fie mai bună ca originalul. În restaurant, au orice fel de mâncare vrei, dar toate á la Filipine. În Boracay am găsit un restaurant, la plajă și în zona zero, unde avea mic dejun englez, american, filipinez și…maghiar. Cel maghiar conținea și „longanissa”, un cârnat spaniol care în varianta filipineză nu mai are ceva în comun cu originalul. Undeva mai încolo, shaorma cu carnea făcută la aburi în ceva oală electrică. Nu iatagan, nu girator, nu nimic. Cea mai populară era cea cu fidea în loc de cartofi. Treaba lor cum o fac, dar ce este interesant, e că sunt dispuși să te convingă că aia e shaorma adevarată, că shaorma lor e mai shaorma ca cele din Dubai, Istanbul sau Dristor.

Asta este Filipine. Nu cred că am fost mai dezamagit vreodată de vreo țară. Totuși, rămân cu părearea bună despre filipinezii care au plecat. Înțeleg mai bine acum de ce repetau că au plecat din Filipine, nu neapărat pentru că se câștiga mai bine afară, ci pentru că s-au săturat de felul cum se fac treburile la ei în țară.

Răzvan Vulpea călătoare