A circulat pe rețelele de socializare următorul mesaj: ,,O virgulă poate salva viața copiilor!”, cu referire la două enunțuri:
- ,,Hai să mâncăm copii!”
- ,,Hai să mâncăm, copii!”
Evident că al doilea enunț este cel corect, virgula fiind semnul de punctuație care face diferența.
Așadar, când utilizăm virgula?
Virgula este un semn de punctuație (poate fi și semn de ortografie) și este obligatorie în următoarele situații:
- -la nivelul propoziției:
- Desparte un substantiv în cazul vocativ (cazul adresării) de restul comunicării, indiferent de locul pe care îl ocupă substantivul în enunț: ,,Copile, fii atent!”, „Fii, copile, atent!” sau „Fii atent, copile!”;
- Între părți de propoziție de același fel (subiecte multiple, atribute multiple, nume predicative multiple sau complemente multiple): „Andrei, Radu, Ioana și Maria au plecat.”, „Fata frumoasă, înaltă și deșteptă a reușit.”;
- Izolează apoziția: „Ioana, colega mea, a reușit.”;
- Desparte gerunziile (formă verbală nepersonală terminată în -ind sau -ând) și participiile (formă verbală nepersonală terminată în -s sau -t) așezate la începutul propoziției: „Alergând, și-a rupt piciorul.” sau „Trântit la pământ, nu s-a mai ridicat.”;
- Desparte adverbele de negație sau de afirmație echivalente cu o propoziție:
„-Ai învățat poezia?
–Da, foarte bine!”;
- Desparte construcțiile incidente: „Nu știa, de fapt, nimic.”
- Desparte o interjecție de restul propoziției: „Ei, nu s-a întâmplat nimic!”.
- -la nivelul frazei:
- În fața conjuncțiilor coordonatoare adversative (dar, iar, însă, ci):
„El a încercat, dar nu a reușit.”;
- Desparte întotdeauna propozițiile cauzale, concesive și condițonale de propoziția de care depind: „A întârziat, fiindcă a pierdut metroul.”, „Deși plouă, voi pleca în oraș.” sau „Te iau cu mine, dacă ești cuminte.”.
Nu punem niciodată virgulă între subiect și predicat („Cerul s-a inseninat.”, cerul=S, s-a inseninat=P), între verbul copulativ și numele predicativ („Cartea este interesantă.”, este=VC, interesantă=NP), între substantiv și atribut („Am citit o carte interesantă.”, carte=substantiv, interesantă=A) sau între verb și complementul direct sau indirect („Am citit o poezie.”, respectiv „I-am dat mamei o floare.”,o poezie=Cd, mamei=Ci).
Nu uitați să apelați la un profesor sau la o lucrare de specialitate ori de câte ori aveți neclarități cu privire la limba română!
Bibliografie:
Pană Dindelegan, Gabriela, 2019, Gramatica limbii române pentru gimnaziu, București, Editura ”Univers Enciclopedic Gold”;
DOOM, Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, 2005, București, Editura ,,Univers Enciclopedic”.
Prof. Dorina Enache
Prof. Florentin Daniel Gheorghe
