Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

Păsărică

de Toma Hulpe din Teutiș

Păsărică, glas cu jele,

Zboară, spune-i mândrii mele

Că dorul de ea

Mi se rupe inima.

Păsărică din ogor

Eu pe tine așa te jor

Să mă slujești cu dreptate

Și să zbori foarte departe

Și să zbori peste tot locul

Și să-mi mai stâmperi tu focul.

Foc e dorul mândrii mele

Care  o doresc cu jele.

Foicică de podbal,

Zbori, pasăre, prin Ardeal,

Spune-i mândrei adevărat

Numai pe cum m-ai lăsat.

Când de la mine-ai plecat.

Foicică de bujor,

Spune-i că trăiesc cu dor

Prin Polonia Rușilor,

Tot în fața gloanțelor

Din partea dușmanilor,

Cu mare dor și urât

Cătunesc tot în pământ.

Foaie verde și una,

Pe afară nu pot sta

Că prinde Rusu-a pușca

Și vin gloanțele pe noi

Ca albinele din roi,

Dar de gloanțe nu m-i frică,

Că nu așa rău ne strică,

În piept, în cap ne lovește

De viață te lipsește,

Când aud că tunul vine

Tremură inima-n mine

Căci glonțu acela de tun

Mulți voinici lasă pe drum

Fără mâini, fără picioare,

O, vai ce durere mare!

Mamei

de Toma Hulpe din Teutiș

Vai, săraca mama mea,

Cum plânge și suspină ea

Și n-are hodină deloc

C-a plecat și tata-n foc.

Cucule pană albastră,

Zbori la mama pe fereastră

Cântă-i și-o învăselește

Că pentru noi se zdrobește,

Doamne, mult am mai oftat

De când s-a mobilizat,

Și mult, Doamne, oi mai ofta

Până s-a demobiliza.

Știe Sfânta-Precista

Câtă vreme oi mai sta

În războiu cu Italia.

Iubită și dragă mamă,

Scoate capul pe fereastră

Și te uită, mamă, bine,

La nopțile care-s senine

Cum bubuie tunurile

De se mișcă dealurile

Și te uită, mama mea,

Te uită dacă-i putea

Tot cam pe la miez de noapte

C-atunci îi groaznică moarte

Și-ți pune mâinile-n piept

Și te uită, mamă-ncet.

De-i vedea un foc arzând

Stele de pe cer căzând,

De-i vedea și steaua mea

Nu-ți fie inima rea

C-așa a vrut Dumnezeu

În război ca să mor eu,

Că de pușcă nu mai spui

Nu mă tem de moartea ei

Că e glonțul mititel

Și nu mi-e frică de el,

Mă lovește și mă lasă

Și tot oi veni acasă,

Dar tunu-i moarte rea

Și nicicând nu ne-om vedea.

Italie, țară lată,

Mult ești tu de blăstămată,

Pentru munții tăi pustii

Rămân mame fără fii

Cum a rămas și-a mea mamă

C-un dor mare fără seamă.

Munte, munte

de Toma Hulpe din Teutiș

Munte, munte, piatră sacă

Să vie l-a lor moșie

Din crâncena bătălie,

La căminul părintesc

Pe care toți îl doresc.

Munților de piatră mare,

Mult faceți la părinți jale,

Foaie verde de săcară,

Și la fetele din țară;

Le faceți să tot jălească

Și pe voinici să-i dorească.

Oh, e groază și a spune

Ce pradă se face-n lume

Pe aceștia munți de piatră

Din care nu curge apă,

Numai sânge de voinici

Care vin sărmanii aici.

Oh, munților, nu v-i jele

De atâtea trupurele

Câte pe voi au călcat

Îndărăpt n-au înturnat,

Că pe voi toate-au picat?

Mânca-v-ar amarul munți

Mult sânge voi ați beut

Și tot nu v-ați săturat

De-atâta sânge-nchegat,

Să fi beut atâta apă

De atunci ați fi crepată.

Munților, păcat vă fie

După atâta tinerie

Ce în voi și-a dat viața!

Munților, bată-vă ceața

Că-i sânge nevinovat

Care pe voi s-a vărsat.

Bată-vă, munților, bată

Lacrămile ce le varsă

Mii de mame de pe-acasă,

Cum își plâng copiii lor

Și îi așteaptă cu dor!

Voi, munților părăsiți

Parcă pe toți îngițiți.

Dumnezeule de sus,

Tu aicea ne-ai adus

Varsă mila ta spre noi

Și ne du iar înapoi

La căminul părintesc

Care soldații-l doresc.

Dumnezeu s-a îndura

Și de-aicea ne-a scăpa.

Munților cu piatra lată,

Nu v-ați săturat odată

De sâne ce ați beut

De când lupta s-a-nceput,

Sânge de ficiori frumoși

Ce din Ardeal au fost scoși?

Ce munți sunt în astă țară

Nu-i vrednic un om să piară,

Pentru munții ăști urâți,

Să pice atâția voinici,

Pentru un munte de piatră

În care nu-i nice apă.

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

Prof.dr. Cornel Mărculescu