You are currently viewing EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XCV)

EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XCV)

Ioan Rodina s-a născut la 1870 în ziua a 25-a, a lunei lui Noembrie în Almaș-Bălan. Familia Rudin-eștilor este de origine italiană, și astăzi singura familie românizată Rodina, se mai află numai în Bălan-Almaș, lângă râul Almaș, unde Tuhut a învins pe Gelu, și care luptă am descris-o în istorica legendă „Craia” la 1892 în Gazeta Transilvaniei. Tatăl, Ioan Rodina, era primul învățător român ieșit din pedagogia înființată de Andrei Baron de Șaguna, iar maica sa, Racolți Catalină din Fodin era din familie de răzeși. Deși provenea dintr-o familie numeroasă cu șase copii, totuși, Ioan Rodina a urmat școala primară sub mâna tatălui său, iar studiile civile le isprăvește în Jibou, Hida și Cluj. Urgisit fiind de unguri, trece la Sibiu unde studiază pedagogie și`n urmă trece  la tipografia de acolo la inițiativa direct-protectorului său, domnul Remus Roșca, azi vicarul Eusebiu. În primii ani ai studenției, Ioan Rodina citește mult din operele și scrierile celor mai însemnați scriitori români. Scrierile acelora însuflețesc mult pe tânărul Rodina și fiind chemat de Grigoriu Maior și Aurel Mureșan la redacția Gazetei Transilvania, cari bărbați știu a prețui talentul și ne`ntrecuta sa aplicare, se declară a purcede înainte, luptând cu pana pentru drepturile poporului român. După ce călătorește mai mulți ani prin străinătate ca tipograf, revine la Budapesta, la gazetele Poporul Român și la Luceafărul. Din 1889-1891 colaborează la Gazeta Poporului și Telegraful Român, iar în perioada 1892-1910, scrie mult ca redactor extern în Gazeta Transilvaniei, Poporul Român din Budapesta, Minerva din Bistrița, cea din urmă fiind condusă de același proprietar ca și al organelor Sfatul Poporului din Lugoj și a Muncitorului Român din Timișoara, Sentinela Națională și Tribunul din București. În 1915 înființează în București cu câțiva bărbați de inimă: General Frangulea, N. Gane și Al. Macedonsky, Legiunea Ardeleană și ziarul legiunei Ardealul la Carpați. A scris mai multe broșuri cu conținut național-patriotic, după aceea poeme istorice și câteva piese teatrale, prin care și-a câștigat admirația iubitorilor literaturii poporale. În anul 1909, i-a apărut în editura Gazetei Transilvania, opera „Vulpoiada”, precum  și „Toma Toporîște și vânzoala ungurească” . Ulterior, îi apare „Ostașii noștri” în 1914 la București, dar mai ales piesa teatrală „Plugul de aur”, predată cu mult succes la Cluj și „Frumoasa satului”, la Bistrița. Datorită scrierilor sale, are patru procese de presă, la Budapesta în 1906, la Timișoara în 1908, la Târgu Mureș în 1909, iar în anul 1910, Ioan Rodina a fost urmărit și presat de șovinismul maghiar, care iarăși i-a intentat proces pentru poezia sa „Limba noastră”, drept pentru care a trecut în România, unde în „Sentinela Națională” din București, și-a desfășurat și transmis toate frustrările și durerile petrecute în calvarul șovinismului unguresc. La 1913 la primul glas al României în pragul războiului cu Bulgaria, Ioan Rodin s-a înrolat ca voluntar ardelean în armata română, iar ulterior a luat parte la toate adunările poporale pentru intrarea în război. Toată campania a făcut-o la Regimentul 10 Artilerie de la Malmaison din București, până în 1918, când și-a continuat-o pentru Ardeal, făcând parte din Regimentul Turda.

Pătruns de evenimentele istorice pe care le trăiește ca ostaș pentru înfăptuirea idealului național în 1918, Ioan Rodina a scris „Eroii legendari” la Iași din care broșură în fața M. Sale Regina Maria, principii Carol și Nicolae, a recitat la 16 februarie 1918, poemul „Trecutul, Presentul, Viitorul”, reprodus și de „Mișcarea” din Iași, primind și ardelenii din nou prinosul de recunoștință și dragoste de la frații lor, și în care a prezis cu trei luni înainte, perfect toate întâmplările ce s-au petrecut cu armata germană, prin geniul și destinul său, având fericirea, ca tocmai el să fie primul vorbitor, la statuia lui Ștefan cel Mare și a lui Cuza din Iași la mobilizarea din 1918 Noiembrie, când din nou și-a încins sabia atârnată deja în cuiu și nu a mai pus până au ajuns, la Tisa – la Budapesta- ca cu pana rujinită să descrie împlinirea profețiilor sale de zeci de ani. (vezi broșura „Eroii Legendari”, Tipografia Ioanițiu, Iași, 1918, august).

 

Introducere

Scrie spada`n val de sânge și cu slove de foc vii

Peste stâncile bătrâne în vârtej de vijelii..

 

Și departe-n Sarajevo, cade-o stea strălucitoare,

De pe ceriul unui cesar, și a lui casă domnitore,

Și atuncia să`ncepură un cumplit potop în lume

Țări și neamuri domnitoare, șterse au fost fără de nume

Dela-o margine la alta a pământului să`n cinge

Un măcel și-o grozăvie, când să`neacă lumea`nsânge

Peste suprafața lumii bate-n aripi moartea neagră

Și un fior de groază trece peste-a vieții lume`ntreagă!

 

Lungă noapte, veacuri negre, nu se gată`n veci furtuna

Groaznică`n fiori de moarte ne cuprinde, totdeauna…

Rupând stâlpii de la poartă, și molitvii de pe munte

Și`bucăți crepau de trăznet toate stâncile cărunte!

A bisericilor turnuri tremurau cu crucea vechie

Cât plângeau în spaima nopții, clopotele într`o urechie,

Și preoți bătrâni cucernici, reci sudori ștergeau pe frunte,

Când bucăți crepau de trăznet, toate stâncile cărunte!

 

Uraganul pustiirii, în furia sa turbată

Crucile dela morminte la zdrobește preste olaltă

Distrugând mărturii antici, a măririlor trecute

Ștergând vraja amintirii și a vieților perdute;

Vrând Blăstămul, ce domnise, preste-a noastră veche țară

Nici o urmă să nu lase, din vârtutea legendară.

Arzând cărțile scripturei, noastre de strămoși făcute

Distrugând antici statue, martori vremilor trecute!

 

Crește viscolul cu noaptea, tot mai mare`n grozitoare,

De lungi veacuri ochii lumii n`a văzut nici mândrul soare,

Munți și codrii, văi și dealuri, lunci cu flori și cu izvoară!

N`au mai auzit cântarea gloriei de-odinioară.

Dacă o mierlă prin pădure, sau un fluer colo`n vale

Începea să cânte-o doină, tremura lumea de jale;

Plângeau mamele copii, și unchiașii și străbunii

Niciodată atătea lacrimi n`au mai curs din ochii lumii!

 

Căci mereu crescând vârtejul tot mai tare, tot mai mare

Smulgea pomi din rădăcină în păgâna lui turbare,

S`a izbit cu`nverșunare și`n biserica străbună

Vrând s`o șteargă de pe lume cu credința împreună.

Atunci trăznete roși fulgeri, a brăzdat întreaga zarea

Și privind la ceriu să roagă, lăcrimând toată suflarea:

-Doamne-a lumilor părinte, cel ce ești făr de`n ceput

-Mântuiește-ne de moarte, căci credința n-am perdut!

 

Zeci de mii și milioane, toată lumea cea barbară

Cu fer și foc se aruncă preste mica noastră țară,

„Îngenunchie și te`nchină, ca să porți jugul scăviei!”

Atunci Domnitorul nostru scoate sabia din teacă

Tae`n patru părți văzduhul și trezește țara`ntreagă:

În ce vreme ca un înger și Crăiasa noastră vineri

Cu-a ei dulce graiu de mamă cu privirile senine.

 

Cu cununi de flori albastre, galbini roșii, ca decor

Cu-a ei mână încunună mândrul nostru tricolor,

Și cu Rege și Regina stând în foc ca stânca rece

Am strigat întregei lume că Pe-aicea nu se trece!

Iar viteazul nostru rege, ne ținu o cuvântare

Cam în chipul cum urmează despre România Mare!

 

Pentru a Neamului unire și a Patriei salvare,

Orice jertfă ni s`ar cere niciodată nu-i prea mare,

Cine nu-și iubește Neamul, legea limba strămoșiască

Pentru țară nu-i în stare orice`n lume să jertfească,

Mai mult care la a sa viață, ține decât la a sa țară,

Vrednic este`n pribejie, făr` de Patrie să piară…

Glia sfântă-a țării noastre, de-atâtea ori frământată

Și cu lacrimi și cu sânge, nu-l va primi niciodată,

Ci își va purta blăstămul ca un Cain, fiecare,

Căutând în altă țară, pâine și loc de`ngropare…

Zeci de mii viteji ai noștrii, pentru vatra strămoșească

Au căzut luptând ca leii, ai lor fii s`o moștenească!”.

 

Barbarilor cruțați viața și-a românilor durere

Rugăciunea lor străbate sus l`a ceriul înstelat

Arde-i focul țara`ntreagă, dar credința lui nu piere

Toate-o să le-acite-odată tocmai cu vârf îndesat!

Iată vorba abia sfârșiră, din păduri și codrii apare

Arme încărcând sub steaguri o armată de eroi,

Nemții-aud cu groază cântul de funebră`nmormântare

Urlând sar de vii îndată`n groapa lor aici-la noi.

 

Auziți cum clocotește a dușmanilor putere?

Vedeți câtă frunză-iarbă a venit mulțimea lor?

Este ceasul greu al nopții, lăcrimând duios ne cere

România mama noastră să-i dăm mână de ajutor.

Eroi mari au fost strămoșii, ne-au lăsat o mândra țară

S`o păzim cu arma-n mână sub al nostru tricolor

Cu moarte călcând pe moarte în răsunet de fanfară

Ura! Țara să trăiască, și viteazul Domnitor!

 

Lupta noastră atunci de-odată a luat o formă nouă,

Par``naltul ceriu cu stele căzând jos s`a rupt în două

La Siret Mărăști și Putna, în uragan de fer și foc,

Ne-a`ncercat vârtejul morțíi al nostru voinicesc noroc

Că bombardat a fost și ceriul și pământul și văzduhul

Și`n cămașa sufulcată luptând ți-se aprindea duhul

Mai desculți și în cămașe cu măciuca dând un iureș

Am umplut de leșuri Nistrul, Tisa, Dunărea și Mureș.

 

Nu i-am mai slăbit din goană din bătăi și din măciucă,

Ca se aibă de-amintire`ncea lume ce se ducă!

Și-astăzi steaua României toată țara o`ncadrează,

Strălucind cu cinstea lumei preste-armata cea vitează,

Preste tronul și coroana, regina și Domnitorul,

Toată curtea și ostașii, și tot clerul și poporul!

C`au fost vrednici de mărirea vechei glorie străbune;

Ne-a răscumpărat prin sânge a noastră țară și renume,

 

De-a lor vecinică amintire, camaradul lor, azi scris`a

Epopeea legendară, „Dela Nistru pân` la tisa!.

Pentru țara`n care astăzi sub un ceriu senin cu soare

Dela Nistru pân` la tisa, crește floare lângă floare

Dela tisa, pân` la Nistru, câte păduri de stejari:

Toate`n freamăt spun povestea eroilor legendari…

 

Și`n liniștea amintirei, celor căzuți pentru țară

Fila`ntoarceți și cu dânșii povestiți în astă seară,

Cetatea Alba, 10 Maiu 1918

 

Sursa:

-Ioan Rodina, Eroi legendari. Dela Nistru pân` la Tisa, scrise pe câmpul de războiu, Amintiri din zilele de glorie 1913-1919, Editura Autorului, Baia Mare, 1919.

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu