You are currently viewing EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XIV)

EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XIV)

Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară. Direct din tranșeele războiului pentru Întregirea Națională (1916-1918), soldatul și ofițerul român a reușit prin bunul său simț românesc să-și exprime prin versuri cuvântul doinit, adevărul despre bucuria, simțămintele, revolta, ura sau dragostea, sentimente izvorâte din nevoia de a se face auzit. În vreme de război, soldații care știau să scrie își exprimau de cele mai multe ori trăirile și sentimentele în agende sau prin scrisori pe care le trimiteau acasă celor dragi.

Încă din timpul războiului, ziarul „România. Organ al apărării naționale”, care a funcționat între lunile februarie 1917-martie 1918, sub direcția rezervistului Mihail Sadoveanu, a publicat în paginile sale poezii ostășești scrise direct din tranșeele războiului. De asemenea, astfel de poezii au fost tipărite atât în ziarul Neamul Românesc, condus de Nicolae Iorga, cât și în volume de poezii, cum sunt:  „Doruri și amoruri. Poezii scrise pe front și în Moldova, publicate în timpul războiului (1916-1918)”, apărut în 1919 la Alexandria,  dar și „Poezii și cântece de pe front”, volum întocmit de Nicolae Tomiciu și Nicolae A. Roșu. Cert este că astfel de poezii se regăsesc pierdute prin diferite dosare ale Arhivelor Militare Române printre importante rapoarte, ordine de zi sau jurnale de operații ale diferitelor unități militare, dar care au fost meticulos arhivate de către Serviciul de Informații al Armatei Române.

Celor de acasă

Deși e târziu, târziu de tot,

Totuși să nu vă scriu nu pot,

Căci poate și voi, ca și mine

Așteptați, când nu vă vine

Nici o veste de la mine,

Vă închipuiți că am murit

Sau cine știe? Că-n război

Poate numai m-a rănit.

Dar eu nu vreau să vă țiu la punct,

Scriindu-vă că încă sunt

Și nu sunt nici mort, nici rănit,

Ci sănătos, bine și voinic.

Mi-e dor de voi, dar ce să fac?

Acasă încă nu pot să scap.

Când aș putea, n-aș sta la gând,

Așa cum e drumul de lung,

Parcă n-aș merge pe pământ

Să pot la sânu-vă s-ajung.

Dar, vedeți acum nu-i timpul

Ca să pot veni când vreau

Și lipsa unui om de aicea

E tot ce poate fi mai rău.

Acum nu-i timpul de plimbare

Și nici de stat cu mâna-n sân,

Ci este ceasul cel mare

Pentru cel mai mic Român.

Acum e ceasul cel mare

Când toți ce sunt Români curați

Trebuie să lupte cu putere

Ca să zburăm peste Carpați

Să facem România Mare

Ca a lui Mircea și a lui Ștefan

Și s-arătăm în toată lumea

Că suntem fii de mare neam.

Au venit nemții să ne doboare,

Dar în zadar ei s-au muncit

Și toate forțele aduse

La Mărășești i le-am strivit.

Am dat dovezi de vitejie

Și de urmași de-ai lui Ștefan

Ce, cât sunt vii, nu vor să știe

Ce este moartea sau dușman.

 

La trecătoare la Oituz

Veneau Bulgarii, ca lupi flămânzi

Dar și aici bine au nimerit

Căci cu obuze i-am hrănit.

Iar ca salată cum le place

De ardei și pătlăgele,

Noi le-am turnat cu duiumul

La grenade și șrapnele.

Nu mai vorbesc de aperitive

Ce le-am servit înaintea mesei

Căci am primit gloanțe franceze

Destul de multe și de dese.

Și ne spuneau că le ajunge,

Nu le mai trebuie război,

Și n-ar mai veni cât lumea

Nepoftiți aici la noi.

Nu-ți veni? Dar întrebarea-i

Ce-ați căutat acum?

Ce? Ați crezut că aicea

E……………

 

Și așa de-atâta vreme

De când nu ne-am mai văzut

Tot de astea petrecurăm

Și de astea am făcut.

Știu c-acolo s-auzise

Fel de fel de zvonuri false

Cum că nemții, Turcii și Bulgarii

Vor ca țara-ntreagă să ne-o calce.

Or fi vrând ei, nu-i vorbă,

Dar au dat peste români

Care știu cum să primească

Pe mișei și pe păgâni.

Voi să fiți cu toți pe pace

Să nu credeți în minciuni

Și să credeți totdeauna

În mândra oaste de Români.

În sfârșit închei răvașul

Căci mi-e somn, mi-e somn zău tare,

Și chiar ceasul meu arată

Căci acuș e ziuă mare.

 

Compusă de Sergent Dumitrescu Ionel, la 7 septembrie 1917, pe poziția de la pârâul Vrânceanu, comuna Bogata, județul Bacău.

 

Surse:

-Arhivele Naționale Istorice Centrale București, fond C.C. al P.C.R., Secția Propagandă și Agitație, dosar nr. 1/1921, manuscris.

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu