Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară. Direct din tranșeele războiului pentru Întregirea Națională (1916-1918), soldatul și ofițerul român a reușit prin bunul său simț românesc să-și exprime prin versuri cuvântul doinit, adevărul despre bucuria, simțămintele, revolta, ura sau dragostea, sentimente izvorâte din nevoia de a se face auzit. În vreme de război, soldații care știau să scrie își exprimau de cele mai multe ori trăirile și sentimentele în agende sau prin scrisori pe care le trimiteau acasă celor dragi.
Încă din timpul războiului, ziarul „România. Organ al apărării naționale”, care a funcționat între lunile februarie 1917-martie 1918, sub direcția rezervistului Mihail Sadoveanu, a publicat în paginile sale poezii ostășești scrise direct din tranșeele războiului. De asemenea, astfel de poezii au fost tipărite atât în ziarul Neamul Românesc, condus de Nicolae Iorga, cât și în volume de poezii, cum sunt: „Doruri și amoruri. Poezii scrise pe front și în Moldova, publicate în timpul războiului (1916-1918)”, apărut în 1919 la Alexandria, dar și „Poezii și cântece de pe front”, volum întocmit de Nicolae Tomiciu și Nicolae A. Roșu. Cert este că astfel de poezii se regăsesc pierdute prin diferite dosare ale Arhivelor Militare Române printre importante rapoarte, ordine de zi sau jurnale de operații ale diferitelor unități militare, dar care au fost meticulos arhivate de către Serviciul de Informații al Armatei Române.
Celor de acasă
Deși e târziu, târziu de tot,
Totuși să nu vă scriu nu pot,
Căci poate și voi, ca și mine
Așteptați, când nu vă vine
Nici o veste de la mine,
Vă închipuiți că am murit
Sau cine știe? Că-n război
Poate numai m-a rănit.
Dar eu nu vreau să vă țiu la punct,
Scriindu-vă că încă sunt
Și nu sunt nici mort, nici rănit,
Ci sănătos, bine și voinic.
Mi-e dor de voi, dar ce să fac?
Acasă încă nu pot să scap.
Când aș putea, n-aș sta la gând,
Așa cum e drumul de lung,
Parcă n-aș merge pe pământ
Să pot la sânu-vă s-ajung.
Dar, vedeți acum nu-i timpul
Ca să pot veni când vreau
Și lipsa unui om de aicea
E tot ce poate fi mai rău.
Acum nu-i timpul de plimbare
Și nici de stat cu mâna-n sân,
Ci este ceasul cel mare
Pentru cel mai mic Român.
Acum e ceasul cel mare
Când toți ce sunt Români curați
Trebuie să lupte cu putere
Ca să zburăm peste Carpați
Să facem România Mare
Ca a lui Mircea și a lui Ștefan
Și s-arătăm în toată lumea
Că suntem fii de mare neam.
Au venit nemții să ne doboare,
Dar în zadar ei s-au muncit
Și toate forțele aduse
La Mărășești i le-am strivit.
Am dat dovezi de vitejie
Și de urmași de-ai lui Ștefan
Ce, cât sunt vii, nu vor să știe
Ce este moartea sau dușman.
La trecătoare la Oituz
Veneau Bulgarii, ca lupi flămânzi
Dar și aici bine au nimerit
Căci cu obuze i-am hrănit.
Iar ca salată cum le place
De ardei și pătlăgele,
Noi le-am turnat cu duiumul
La grenade și șrapnele.
Nu mai vorbesc de aperitive
Ce le-am servit înaintea mesei
Căci am primit gloanțe franceze
Destul de multe și de dese.
Și ne spuneau că le ajunge,
Nu le mai trebuie război,
Și n-ar mai veni cât lumea
Nepoftiți aici la noi.
Nu-ți veni? Dar întrebarea-i
Ce-ați căutat acum?
Ce? Ați crezut că aicea
E……………
Și așa de-atâta vreme
De când nu ne-am mai văzut
Tot de astea petrecurăm
Și de astea am făcut.
Știu c-acolo s-auzise
Fel de fel de zvonuri false
Cum că nemții, Turcii și Bulgarii
Vor ca țara-ntreagă să ne-o calce.
Or fi vrând ei, nu-i vorbă,
Dar au dat peste români
Care știu cum să primească
Pe mișei și pe păgâni.
Voi să fiți cu toți pe pace
Să nu credeți în minciuni
Și să credeți totdeauna
În mândra oaste de Români.
În sfârșit închei răvașul
Căci mi-e somn, mi-e somn zău tare,
Și chiar ceasul meu arată
Căci acuș e ziuă mare.
Compusă de Sergent Dumitrescu Ionel, la 7 septembrie 1917, pe poziția de la pârâul Vrânceanu, comuna Bogata, județul Bacău.
Surse:
-Arhivele Naționale Istorice Centrale București, fond C.C. al P.C.R., Secția Propagandă și Agitație, dosar nr. 1/1921, manuscris.
Prof.dr. Cornel Mărculescu