Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară. Direct din tranșeele războiului pentru Întregirea Națională (1916-1918), soldatul și ofițerul român a reușit prin bunul său simț românesc să-și exprime prin versuri cuvântul doinit, adevărul despre bucuria, simțămintele, revolta, ura sau dragostea, sentimente izvorâte din nevoia de a se face auzit. În vreme de război, soldații care știau să scrie își exprimau de cele mai multe ori trăirile și sentimentele în agende sau prin scrisori pe care le trimiteau acasă celor dragi.

Încă din timpul războiului, ziarul „România. Organ al apărării naționale”, care a funcționat între lunile februarie 1917-martie 1918, sub direcția rezervistului Mihail Sadoveanu, a publicat în paginile sale poezii ostășești scrise direct din tranșeele războiului. De asemenea, astfel de poezii au fost tipărite atât în ziarul Neamul Românesc, condus de Nicolae Iorga, cât și în volume de poezii, cum sunt:  „Doruri și amoruri. Poezii scrise pe front și în Moldova, publicate în timpul războiului (1916-1918)”, apărut în 1919 la Alexandria,  dar și „Poezii și cântece de pe front”, volum întocmit de Nicolae Tomiciu și Nicolae A. Roșu. Cert este că astfel de poezii se regăsesc pierdute prin diferite dosare ale Arhivelor Militare Române printre importante rapoarte, ordine de zi sau jurnale de operații ale diferitelor unități militare, dar care au fost meticulos arhivate de către Serviciul de Informații al Armatei Române.

Concluzionând, poeziile scrise de soldați și diferiți ofițeri direct din tranșeele Regimentelor românești redau în primul rând trăirile semnatarilor în momentul scrierii, cunoscuți sau nu, și reprezintă mărturia faptului că moartea iminentă, în aceste împrejurări, l-a determinat pe soldatul român să se exteriorizeze și prin versuri, chiar dacă nu era poet, el făcând acest lucru simplu în termeni curați și conciși, constituind un adevărat patrimoniu personal pentru aceștia și contribuind nemijlocit la îmbogățirea istoriografiei care tratează Primul Război Mondial.

Meleagurile copilăriei

Satu-i tolănit pe vale , risipit, abea îl vezi,

Ca oi albe la păscut, căsuțele stau prin livezi.

Colo-n cimitir se-nalță lăcașul de rugăciune

Biserica lângă morminte, un izvor de înțelepciune.

Porumbiștea răsfirată în Domneasca, spre Apus,

Stă cu spadele întinse și pistoalele în sus.

Ca copii goi la plajă tot prăjindu-se la soare,

Cresc harbujii și bostanii printre curpeni pe ogoare.

Cu bastoanele în mâini cât e ziua și-n amurguri,

Via-n horă sus pe deal flutură cercei de struguri.

Apa neagră curge pe a ei cărare,

Curge, curge în cotituri soră drumului de case.

Satu-ntreg pornit la muncă pe costișe și pe plai,

Dimineața pe tarlale se resfiră-n evantai.

Turmele de oi mioare mușcă iarba cea măruntă.

La pădurea Suhodol unde păsările cântă.

Zboară șiruri de albine prin grădinile cu flori,

Picuri de nectar adună într-un zâmbet de viori.

Pe cărări printre recolte cu cofițe și ulcioare,

Se-ntorc fetele cu apă proaspătă de la izvoare.

Pâlcuri de țărani desculți seceră grâu pe ogoare,

Cât e ziua taie, leagă, ca pe sfintele odoare.

O nevastă pe răzor alăptează-un prunc la sân,

Pe Domneasca boii pasc și-un flăcău cosește fân.

Cu ochiadele vrăjite din îndepărtata zare,

Tainic soarele spre seară îndeamnă lumea la culcare.

Pe tarlale secerate cântă greerii în cor

Snopii cu pletele de aur dorm pe miriști cu mohor.

Pe front țăranii duc războiul la Mărășești și la Răzoare.

Înfruntă gloanțele și ghiulele, cad ca snopii pe ogoare.

La atac de-a valma cad, luptând unul contra zece,

Cu lozinca lor eroică „Pe aici nu se trece”.

Sorocul

Globuleț rotund, sclipind, ruptu-s cândva din soare,

Și-a țâșnit iute în aer ca și o pribeagă floare.

Dintr-o dloare, mii de flori, unii nasc și alții mor,

Încât pământul e încins de suflete mereu în zbor.

Viață scumpă tuturor, zile care trec ca floarea,

Ca și frunzele de toamnă ferecându-ne cărarea.

Ne-mboldesc spre bătrânețe scuturându-se în șoapte,

Colo-n capătul vieții, drumul spre eterna noapte.

La sfârșitul vieții mele în pământ am să cobor,

Sus la ceruri va ajunge sufletul pornit în zbor.

În sicriul meu de scânduri nici un zâmbet, nici o șoaptă,

Pe pat rece de mormânt somnul cel de veci m-așteaptă.

Iar când sorocul prorocit va sosi la fiecare,

Veți veni cu toți la mine după ultima suflare.

Și-mpreună cu pământul ca săgeți ce sfredelesc,

Vom zbura-napoi în soare la tatăl nostru ceresc.

Surse: 

-Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond personal Berdan Gheorghe general, dosar 1.

Prof.dr. Cornel Mărculescu