Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară. Direct din tranșeele războiului pentru Întregirea Națională (1916-1918), soldatul și ofițerul român a reușit prin bunul său simț românesc să-și exprime prin versuri cuvântul doinit, adevărul despre bucuria, simțămintele, revolta, ura sau dragostea, sentimente izvorâte din nevoia de a se face auzit. În vreme de război, soldații care știau să scrie își exprimau de cele mai multe ori trăirile și sentimentele în agende sau prin scrisori pe care le trimiteau acasă celor dragi.

Poezia exprimată de Ștefan I. Sorescu, este expresia unei trăiri sincere, scrisă cu arma în mână, aparținând clasicismului nostru popular cu un pronunțat stil ce conține elemente de baladă eroică. Ștefan I. Sorescu nu avea studii superioare, având doar 7 clase, dar iubea mult literatura, în special poezia, și totodată, era un preromantic cu un pronunțat spirit meditativ, îndrăgostit de câmp și pădure. Însă, cel care îl caracterizează cel mai bine, este George Șt. Sorescu, fiul poetului: „…înalt, cu trăsături fine, cu fața puțin prelungă, cu ochii mici și pătrunzători, lat în umeri, cu pasul rar, cu securea la cot când mergea la pădure. Râdea spontan și sonor când era dispus. În rest, zâmbet discret. Îi reconstitui imaginea din câteva amintiri”. Ștefan I. Sorescu se pare că a scris un masiv volum de poezii, dintre care un volum, l-a predat personal prin Nicolae, un frate mai mare, lui Petre Răducanu, un consătean stabilit la București, volum care din păcate a fost pierdut. Alte două manuscrise i-au fost pierdute, dintre care unul a fost ridicat de către un ofițer, pe front (comunicat de Petre Popescu din Bulzești), iar celălalt manuscris, ar fi rămas la Dumitru Deliu, aspect comunicat de către Dumitru Mitrache, tot din Bulzești, județul Dolj.

Ideea transcrierii poeziilor lui Ștefan I. Sorescu, atâtea cât au mai putut fi salvate, îi aparține unui alt fiu al poetului, Marin. Șt. Sorescu, care și-a dorit să scoată la lumină Rădăcina poetică a Soreștilor, reușind astfel să readucă în actualitate versuri autentice scrise direct de pe front de către părintele său, glorificând marile lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Ofensiva grănicerilor de la Oituz și starea lor în tranșeu

Frunzuliță cu trei pești

Când plecarăm din Onești

Cu regimentul întreg

Purtam toți acest secret

Nu știam un’ să intrăm

Piept cu dușmanu’ să dăm

Într-o bună zi cu soare

Ne-a-mbarcat la camioane

Ca să mai scurtăm din cale.

După ce ne-a transportat

Am ajuns la loc juratș

Acolo ne-a descărcat,

Puțin repaos ne-a dat.

Am stat ca să odihnim,

Ordine să mai primim.

Până târziu înserat

Cu toții ne-am mai culcat,

Vise rele c-am visat,

Fum cu sânge-amestecat.

Atuncea eu m-am trezit

Din somn așa plictisit

Și blestemându-mi soarta,

Am oftat, zicând așa:

De ce, mamă, m-ai născut,

M-ai născut și înfășat,

Pe urmă m-ai botezat

Ca creștin adevărat.

Cu dreapta m-ai legănat,

Din gură m-ai blestemat,

Să mor de gloanțe-mpușcat,

Să n-am zile să trăiesc

Viața să mi-o prăpădesc,

Fără neam de lumânare

Nici glasuri de fată mare,

Fără piculeț de seu,

Nici oameni din satul meu.

Și să mor înstrăinat

Pe unde n-am mai umblat,

Fără cruce la mormânt

De ce, Doamne, M-ai făcut!

Verde frunză mărgărit,

După ce ne-am odihnit,

Ordine am și primit

De la Domnul Colonel

Să mergem încetinel

Că e locul cel mai rău…

‘Nainte cu Dumnezeu!

Ofensiva ca s-o luăm

Pe dușmani să-i atacăm.

Foaie verde de trei mure

Am mers noaptea prin pădure

Sus, munții Cașinului

În contra dușmanului.

Petru-urcuș neinstruiți,

Ostașii neodihniți.

Cartușe nenumărate,

Ne-apasă ranița-n spate.

Pe răniți, gamelele

Străluceau, lucind la soare,

Dușmanii le văd în zare.

Atunci ne descoperea,

Cu tunurile bătea.

Mitralieri așezate

Băteau pozițiile toate.

Nu era chip de scăpare,

Că noi eram într-o vale,

Și poziția cea înaltă

De dușmani era-nierbată.

Foicică de-o granată

Am mers noaptea toți grămadă

Până-n ziua cealaltă,

Ținându-ne toți de mână

Să nu rămânem în urmă.

Că era-ntuneric foarte,

Pietre mari nenumărate.

Iar când ziuă s-a făcut

Lupte mari c-au apărut.

Înaintam din când în când

Toată brigada la rând,

Sub comanda cea mai fină,

Colonel Cantacuzino.

El stătea cu noi la rând

Și ne comanda zicând:

„Mergeți, băieți, de luptați,

Țara de vă apărați!”

Că veți fi și decorați.

De moarte s- n-aveți frică

Că e moartea eroică.

Înapoi cine s-o da

Îl voi și executa.

Luptați că veți fi vestiți,

De dumnezeu răsplătiți.

Grănicerii auzea,

Socoteala n-o ținea,

De gloanțele ce venea

Cu toți năvală că da,

Rândurile se rărea.

De tranșeu s-apropia

Loviți de gloanțe cădea.

Unii cu răni mai ușoare

Cereau mereu ajutoare.

Iar-aci morți se-odihnea

Câmpuri de sânge umplea.

Era jale și suspin,

Era cel mai mare chin.

Când priveai la toți cum cad,

Frumoși, tineri, ca un brad,

Brancardierii strângea,

La adăposturi se da

Și frumos că îmi pansa.

Camioanele-ncărca

La spitale-i transporta.

Foaie verde bob năut,

S-auzea din când în când

Gura la câte-un rănit

Strgând „Tată!”, strigând „Mamă!”,

Soră, frate sau oricare

Să vie cu lumânare:

„Că-i păcat să mor așa,

Gândiți și la soarta mea,

Că-s creștin adevărat,

Pentru Țară m-am luptat!”

Și murea așa strigând,

Nu-l mai auzeai plângând.

Frunză verde trei măsline,

Stăteau câmpurile pline,

Haine, armături, cadavre,

Ofițeri, răniți, și morții,

Le venise ceasul sorții…

Văzând că mulți au pierit,

Ne-a adunat la un loc

Ca să fim feriți de foc.

Acolo ne-a numărat

Să vază ce-a mai scăpat.

Rămăsesem puținei,

Câteva sute prin ei.

Și-altă verde bob năut,

Atuncea noi am pornit

La refacere-am venit,

Din nou să ne-mprospătăm

Și lipsuri să completăm.

După ce ne-am odihnit

Din acest sat c-am pornit

Spre Oituz către dușmani,

Grea-i viața de militar.

Acolo dac-am ajuns

Pe toți soldații ne-a pus

Tranșee de ne-am făcut

Adăposturi în pământ

Munceam noaptea nemâncați,

Neodihniți și-nsetați

Dar când luptele-apărea,

Voinicește se lupta.

Foaie verde matostat,

Iar aici dac-am mai stat,

Vă scriu tot ce s-a-ntâmplat.

Să n-aveți minte nebună

Că eu vă scriu vreo minciună,

Că chiar acolo am stat

Și pe toate le-am răbdat!

Sursa: 

-Ștefan I. Sorescu-rădăcina poetică a Soreștilor, Versuri de pe front, Ediție îngrijită, postfață și note de George Sorescu, Editura Eikon, București, 2014.

Prof.dr. Cornel Mărculescu