Motivele acestor poezii, sunt luate din noianul adâncilor dureri, trăite de neamul nostru în anii suferinței, sau din vălmășagul atâtor fapte eroice, văzute de mine, auzite la alții și uneori citite în ziare sau în comunicatul nostru oficial. Și un popor, al cărui avânt sufletesc și sublimă iubire de țară, se ridică cu mult deasupra dorului de țară, ce – cu toate amărăciunile ei – ni-i totuși atât de scumpă; un popor pe care în preajma morții , în foc și-n suferințe, îi uită pe ai lui ce așteaptă acasă-n lăcrămi și moare până la unul, din dragoste de neam, pe brazda plătită cu sânge, de moși și de strămoși; să-nvețe tot vrăjmașul, să-nvețe și copiii din vremuri viitoare, că o astfel de sămânță omenească, nu piere niciodată, căci are un Dumnezeu, ce-i poartă veșnic grija.
Maior Virgil Cârstescu
Cântec
Foaie verde peliniță
Maică bună, măiculiță
De-ai ști gândurile mele
Cum mă sfătuiesc cu ele,
Cum se strâng șiraguri sfinte,
Toate-aducerile-aminte!
Dac`ai ști măicuță dragă
Cum jelesc de-o iarnă`ntreagă,
Cum nu pot să dorm o clipă
Căci durerea se`nfiripă,
Și cu ea doinesc în șoapte
Tăinuind și zi și noapte.
Mult e rea, căci nu mă lasă,
Și-mi aduce dor de casă,
Dor de tine, de părinte,
Și de locurile sfinte,
Și-mi aduce `n svon de moarte,
Ziua când m-am dus departe.
Știi tu noaptea viforoasă
Când rănit veneam spre casă?
Crivățul vuia pe creste
Și trecea printre ferestre,
Plângea ploaia printre ramuri
Și plesnea, izbind în geamuri.
De nu-ți auzeai cuvântul,
Și credeai că-i dus pământul.
Iar răniții prin noroaie…
Se târau maică prin ploaie,
Căci svârliți fusese sorții,
Să rămână`n gheara morții.
Frunzuliță foaie suptă,
Schilav și cu mâna ruptă,
M-a primit taica pe tindă
Pe furiș, să nu mă prindă,
Căci dușmanul pe`nnoptate,
Ne căzuse drept în spate.
Când m-am strecurat în casă,
Maică tremurai fricoasă,
Focul arunca văpae
Pe tristețea din odaie,
Iară tu, spunându-ți dorul,
Îți plângeai pierdut, feciorul.
Scurtă ți-a fost mângâierea,
Și făr`de sfârșit durerea,
Căci cu mâna`n legătură,
Ruptă`n umăr de-o spărtură,
M-am tot dus pe drum aiurea
Când urla mai greu pădurea.
Flăcări cuprinsese satul,
Și dealungul și dealatul,
Îngroziți goneau copiii,
Și gemeau în stâncă Jiii
Iară boii`n jug, la care,
Greu mugeau pe drumul mare!
Și-au pornit bătrâni să plângă,
Jalea-n coviltir să-și strângă,
Oameni, păsări, vite, țoale,
Coborau din munți, devale,
Și-am urmat și eu`n neștire…
Lungul șir de cimitire.
Frunză verde depe vale,
Mult am mai stat prin spitale!
Și-a fost maică voia firei
Să mai văd lumina zilei,
Căci de când moartea, păgâna,
Mi-ar fi spulberat țărâna!
Și-acum stau ca prins în lanțuri,
Ghemuit în fund de șanțuri,
Supt potopul de ghiulele
Mânios trag prin crenele.
Și cu mâna dreaptă ruptă,
Mulți vrăjmași am scos din luptă!
Maică-i dusă`n lume faima
Că`n dușman băgat-am spaima
L-a mâncat încet cu`ncetul,
Munții noștri și Siretul,
Și de-acum…moartă-i izbânda,
Căci ajunsu-l-a osânda.
Brazdele scăldate`n sânge,
Veșnic inima le-o strânge,
Înc-o luptă și s`or duce,
Lăsând morți fără de cruce,
Iară nouă, de ni-i datul…
Ne-om vedea`ntr`o lună satul.
Seara când îți torci fuiorul
Maică, să nu-ți plângi feciorul,
Căci pe câmp de bătălie,
Face Dumnezeu ce știe,
Și de-o fi și-al tău să moară…
Sfântă-i moartea pentru Țară!
Sursa:
-Virgil Cârstescu, Din vremuri grele. Poezii eroice, cu o prefață de Nicolae Iorga, Ediția I, Cluj-Napoca, 1919.
prof. dr. Cornel Mărculescu