Vine o vreme în viața fiecăruia dintre noi, în care ne dăm seama că verbul „a trăi” nu se mai poate conjuga decât la timpul trecut. Iar trecutul nu este nimic altceva decât amintirea prezentului în care nu știam că există viitor. Copilăria! Amintindu-mi de copilărie îmi amintesc, rând pe rând, de oamenii locurilor și de faptele lor. Auzeam vorbindu-se despre cutare și cutare cum au dat casa moștenire lui…, sau lui…, ori vreun cămin de casă și mă minunam în mintea mea de copil cum poți da cuiva o casă, un teren pe care să își construiască o casă… Ceea ce pentru mine era peste puterea minții mele de a procesa, pentru mulți era ceva firesc. Iar acelora li se spunea simplu, părinți! Simplu, dar nu simplu ca „bună ziua”, că mai erau și acei părinți care aveau copii mai mulți și era greu, sau chiar imposibil, să poți face aceste lucruri pentru fiecare. Din categoria „imposibil” a făcut parte și mamarea mea. O chema Veta, a lu` Chiadârlă, și rămăsese văduvă de până în treizeci de ani, cu patru copii (două fete și doi băieți) și o droaie de neajunsuri. Dar nu s-a plâns niciodată. Îi lăsase Dumnezeu, ca o compensare, darul de a se pricepe la multe. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu era ceva la care să nu se priceapă, privitor la treburile femeiești, și să nu poată fi de ajutor unuia și altuia. Copiii au crescut mari, cu poala ei și cu voia Domnului, venind timpul să se așeze fiecare la casa și la rostul lui. Și s-au așezat, rând pe rând după cum le-a fost soarta: Maria pe vale, nevasta lu` Marin al lu` Stuparu, Ion, la o azvârlitură de băț, pe-un mal de gârlă cu Niculina Bălașii, Dumitra a rămas în casă, aducând în bătătură pe Nisor al lu` Implu, iar Gogu, tatăl meu, la Luminița Stănichii, pe deal. Rânduiala, a fost bună, care pe unde a dejugat, cum se spune din bătrâni, pe acolo a rămas. Dar, cum vremea trecea, fiecăruia îi mai trebuia ba una, ba alta, iar ea, Veta, pe cât putea le dădea ajutor. Când a venit rândul lui Gogu să construiască o casă nouă în locul celei vechi cu prispă, pe care o găsise în curtea Luminiții, martoră a trecerii timpului peste tot și toate, mamarea avea să facă ceea ce poate nimeni nu mai făcuse până atunci. Neavând posibilitatea să îi dea nici casă nici loc de casă, cum cerea obiceiul pământului (de fapt nici nu era nevoie de ele), Veta i-a dat tatălui meu …pământ pentru casă.

Adică… Era pe la sfârșitul anilor șaizeci, după săparea puțului acela aducător de pricopseală. Satul începuse să se schimbe de la an la an. Locul caselor mici și sărăcăcioase de pământ în lați sau paiantă, ori ale celor vechi, multe dintre ele căzute într-o rână, pe ici pe colo, era luat de case trainice, din cărămidă arsă, cu zidurile groase, într-o cărămidă și jumătate, cu fundație solidă, încinse cu centură și acoperite cu țiglă adusă tocmai de la Lugoj sau tablă galvanizată de la Galați, nu de oriunde. Cartonul și șița erau de domeniul trecutului. Modelele și numărul camerelor varia însă după posibilități sau, vorba lui Ghță Pristanda, după buget. Și bugetul se calcula minuțios, nu se pleca cu capul înainte, ca apoi să nu mai ai ieșire! Nu, trebuia calculat cât te duce fundația, cărămida, acoperișul, mâna de lucru…asta la cheltuieli. La venituri calculai cam cât nu ai, cu ce mai poți să iei din bancă („Albina”, a Cooperativei de consum, dacă erai membru, iar dacă nu erai te făceai), de pe la vreun C.A.R., ce mai rămânea din leafă, dacă mai rămânea, și apoi te apucai de casă. De casă te apucai dacă îți ieșeau socotelie, dar nici așa oricum, că erau alții la rând. În funcție de modelul ales, trebuia să știi cine mai face casă așa, ca să poți împrumuta, la nevoie cofrajele pentru fundația de suprafață, arcaua, cum se mai zice pe la noi, pentru colțuri, pentru centură și pentru arcadele de la balcoane. Așa era pe-atunci, se ajutau oamenii între ei. Tot pe ajutate se făceau și casele, că forța brațelor de muncă era prioritatea numărul unu. Anul acesta la unii, anul viitor la alții…Ai mei au optat pentru anul viitor, asta așa mai mult în doi peri, căci tot socotind și resocotind, oricum ar fi dat-o, ceva nu se pupa! Și după multe renunțări și reveniri la subiect, mamarea a găsit soluția ideală pentru reducerea cheltuielilor.

În câteva locuri din sat exista pământ bun pentru cărămidă. Dar dacă nu era al tău, trebuia plătit, sau dat la schimb în altă parte, cărpător pe la vreun loc, două-trei prăjini, căci de unde luai, și luai, rămănea o groapă nefolositoare pentru mult timp. Trebuia un anume pământ care se găsea de regulă pe malul unei gârle. Păi și Gogu de unde plecase?, nu după malul gârlei? Avea mamarea în spatele casei un honănău de grădină care se oprea în buza malului, cât să faci cărămidă pentru un bloc, nu pentru o casă cu două odăi, cămară și sală, ca lui Maran, așa cum aleseseră ai mei modelul. După buget! Fiind treaba aranjată, mai trebuia aduși cărămidari. Și i-a adus, de peste Dâmbovița, pe Vica rudăreasa cu bărbatul ei, care-l aveau pe Gică, așa cam de seama mea. A venit, cum s-ar spune, cu cățel, cu purcel de la începutul verii până după Înălțarea Sfintei Cruci. Le-a încherbălat tatăl meu un adăpost, iar după ce și-au instalat „tabăra de vară” s-au apucat de treabă. Au făcut mai întâi, din blană niște mese lungi și înguste, apoi o groapă, ca o albie foarte mare, după care au săpat, au cărat apă din gârlă, au amestecat, au frământat, au așezat lutul în tipare, au uscat la soare, zile după zile până au făcut miile de cărămizi necesare noii noastre case. Cam șase ani eu și Gică, cam patru, verii mei mai mici, Lili și Costel, cam opt Marin, vărul meu cel mare. Erau zile în care ne întâlneam toți la „cărămidărie”, erau zile în care de „servici” eram numai eu și Gică. Noi doi și…cărămida. Vica, tocmită cu mâncarea lor…din grădina noastră, printre picături, trebuia să facă și de mâncare, bârâind pe pirostrii în ceaunul de tuci câte o legumă, ori câte un pui pricăjit pe care îl primea din când în când, mai schilod, mai cu aripile lăsate, ori câte o găină picnită de boală, că de erau și ei oameni, iar de lighioni era păcat să se ducă…Și mai făcea rudăreasa câte o ciorbă de pește, din vârșa de la jirlău, de te lingeai pe degete. Așadar, femeia era prinsă cu multe, noi cu joaca. Era greu să ne supravegheze în permanență, și trebuia, că aveam un melic. Ne plăcea să ne imortalizăm urma piciorului în cărămida reavănă. Și de la gând până la faptă…nici nu apuca Vica să mestece de trei ori în tuci, că o și auzeai:

„-Gică!,…(cu părere de rău, dar nu pot reda expresiile folosite, când pe țigănește, când pe românește, așa ca să pricep și eu și el)…strici cărămida rumânilor! Dar n-am stricat-o, am personalizat-o, bag seamă, dacă mă raportez la vremurile de-acum. Când a fost atins numărul cerut rudarii au răsuflat ușurați. Cât timp cărămida avea să se usuce, protejată de soarele torid, ei puteau da o fugă până acasă, urmând a reveni când aceasta trebuia să treacă la etapa următoare. Arderea. Trebuia uscată pe-ndelete, pentru a crește rezistența și a spori calitatea lutului. Când au venit din nou cărămidarii, aceasta a fost așezată cu migală, într-un fel anume, dându-i forma unui cuptor imens, cu un orificiu în mijloc și o gură de foc. Apoi, a fost spoit acesta cu pământ îmbibat cu apă până au fost acoperite toate rosturile, după care, s-a aprins focul în interior. Lemnele erau pregătite, așa că de acum rudarii nu aveau altceva de făcut decât să întrețină focul și să urmărească procesul de ardere. Nu știu cât a durat, dar știu că acolo, la gura cuptorului s-au copt ardei, s-au frip pui, s-au fiert ciorbe de fasole și cartofi în oale de pământ nesmănțuite, s-au copt cartofi…Păi nu era păcat de-atâta foc irosit doar pentru câteva mii de cărămizi? Și uite așa, al doilea an au început construcția casei de la temelie încet, încet, căci așa era meșterul, nea Gușă, domol, nu se grăbea niciodată. Făcea treaba încet, dar bine. Aici nu existau obiecții. Avea și un ajutor, pe nepotul lui, nea Maran, din același aluat. Se umplea curtea de oameni să le dea ajutor, dar nu-i scotea din ritm. Zicea nea Gușă:

„-Da de ce vă grăbiți așa? Lucru bun la nouă luni!” Da, dar și oamenii ziceau:

„- Nu, nu se grăbește nea Gușă, că n-a terminat găinile de pe bătătură!”

Și uite-așa, cum-necum, nea Gușă și nea Maran, încet dar bine, au ridicat an de an, zeci și zeci de case, multe dintre ele rămânând în picioare până în ziua de astăzi, printre care și a noastră. Păi cum să nu reziste a mea, când pereții sunt presărați din loc în loc cu urmele picioarelor copilei de-altădată. Și-ale lui Gică, Dumnezeu să-l odihnească, și pe el și pe vărul meu Costel, plecați dintre noi încă de copii. Poate mai sunt întâmplări asemănătoare, dar mie această poveste, a casei din pământul de acasă, mi se pare unică. Este povestea din care am făcut parte, și încă mai fac, prin trecutul raportat la prezentul fără viitor: copilăria!

Flori Bungete