Casa memorială Gheorghe Petrașcu, situată pe strada Bărăției, la nr. 24, a fost construită în 1922 de către antreprenorul Răducănescu, aceasta fiind o casă cu etaj și cu o intrare marcată de o prispă, având un stil original și o arhitectură aparte pentru începutul secolului al XX-lea în Târgoviște, având în vedere că în acea perioadă majoritatea imobilelor și clădirilor importante erau opera numeroșilor artiști italieni care și-au pus amprenta asupra orașului.
Marele artist Gheorghe Petrașcu s-a născut in 1872 în orașul Tecuci, un orășel de provincie din Moldova, așezare patriarhală unde natura nu predispune pe om la elan și reverie. Părinţii săi erau micii proprietari din ţinutul Fălciu, Costache Petrovici-Rusciucliu şi soţia acestuia Elena, născută Biţa. Încă de pe băncile gimnaziului, Gheorghe Petrașcu a arătat dispoziție pentru desen, iar profesorul său, Ulinescu, l-a încurajat în acest sens. Apoi, și-a continuat studiile la Liceul Regal din Brăila (1889-1892), unde el nu a încetat să deseneze, și astfel, fratele său mai mare, Nicolae Petrașcu (viitorul diplomat, scriitor și critic literar), și-a dat seama de vocația lui. După terminarea liceului, Gheorghe Petrașcu s-a înscris în 1893 la Facultatea de Științe Naturale din București, dar a urmat în același timp și cursurile Școlii de Arte Frumoase. După o perioadă, Gheorghe Petrașcu a părăsit Universitatea și s-a consacrat numai picturii, absolvind școala în 1898 la clasa profesorului George Demetrescu Mirea (1852-1934).
Primele creații ale lui Gheorghe Petrașcu, considerate a fi exuberante, au fost în mod evident influențate de Nicolae Grigorescu, așa cum o va arăta și prima sa expoziție personală de le Ateneul Român din București în anul 1900. Este interesantă primirea de către public a unei arte deosebite de cea cu care amatorii şi presa oficială puteau fi obişnuiţi. Deşi succesul a fost evident, vânzarea a fost nesemnificativă, însă este remarcat totuși de scriitorii Barbu Delavrancea și Alexandru Vlahuță, care i-au cumpărat câte o lucrare.
Începând cu expozițiile următoare, așa cum remarca Eleonora Costescu, cea care i-a dedicat prima monografie în 1975, se observă o pregresivă descătușare de Grigorescu și semănătorism: „Apariția la început sporadică a unor tușe grave de roșu și negru, de prețioase alburi, îl anunță încă de pe acum pe marele pictor de mai târziu”. În așa-zisa perioadă neagră a anilor 1913-1925, pictura lui Gheorghe Petrașcu avea să capete un mister indefinibil, în care obiectele capătă sub penelul său o existență coloristică tumultoasă, și în care, în locul peisagisticii, apar naturile moarte, vasele cu flori și fructe, cărțile cu coperți și legături prețioase. Între anii, 1903-1923, Gheorghe Petrașcu a avut numeroase expoziții personale, la Ateneul Român, apoi la „Căminul Artei” (1926-1930), culminând cu cele două retrospective de la „Sala Dalles” din anii 1936 și 1940. A participat la Bienala din Veneția (1924, 1938 și 1940); primește „Marele Premiu” al „Expoziției Internaționale” din Barcelona (1929) și al celei din Paris (1937). Mai trebuie adăugat, urmând însemnările lui George Oprescu și Kricor H. Zambaccian (în lucrarea Pagini de artă), faptul că Gheorghe Petrașcu s-a simțit toată viața îndatorat marelui său înaintaș Nicolae Grigorescu, născut în satul Pitaru, județul Dâmbovița, fie și numai pentru motivul că acesta i-a încurajat începuturile, pentru ca tot el să intervină pe lângă oficialitățile timpului pentru a-i obține o bursă de studii la Paris.
La recomandarea lui Nicolae Grigorescu, ministrul Instrucțiunii Publice de atunci, Spiru Haret, i-a pus la dispoziţie o bursă care i-a permis lui Gheorghe Petrașcu, după scurta şedere la München, să petreacă patru ani la Paris, să călătorească şi, în amintirea lui Nicolae Grigorescu, să treacă pe la Barbizon. La Paris a studiat între anii 1919-1921, asemeni multor alţi artişti români, în atelierele lui Bouguereau, Benjamin Constant și Gabriel Ferrier de la Academia Rudolphe Julian (1839-1907), a cărei influenţă în mişcarea independentă a picturii sfârşitului de secol XIX era imensă. Aici, tânărul artist realizează diferite picturi cu teme din orășelele vechi ale Bretaniei, la Morlaix sau la Saint Enogat, Saint Malo sau Dinard.
Nu cunoaștem motivul pentru care în 1922, tânărul pictor Gheorghe Petrașcu a ales să-și instaleze un atelier de pictură la Târgoviște, însă putem presupune că fiind impresionat de vechimea orașului Vitre din Bretania, unde pictase cu un an înainte, a fost atras de casele calcinate de soare, îngrămădite unele în altele, pitorești și ciudate în același timp, asemănătoare cu cele ale Târgoviștei, poate fi un argument în alegerea orașului de sub Turnul Chindiei. Nu întâmplător, George Oprescu afirma că „alegerea Târgoviștei, oraș așezat tot în regiunea colinelor, a fost inspirată de alegerea Câmpinei, ca reședință, de către Nicolae Grigorescu”. În plus, Radu Petrescu, un mare admirator al orașului, dar și al pictorului Gheorghe Petrașcu, nota în ultima sa lucrare „Părul Berenicei”: „Petrașcu pictează la Veneția, la Toledo, la Târgoviște, ruine somptuoase ale unor mari orașe de artă, așa cum Piranesi alesese pentru gravurile sale monumentele Romei antice…Dacă, în sfârșit, zidurile lui se întâmplă să fie anonime, ele au grandoarea fugoasă a cuirasierilor lui Géricault; tencuieli și var în încleștarea cu soarele, adică rezultatele unei arderi, expuse arderii infinite, până ce conglomeratele de materie se vitrifiază, ajung cristale masive, prețioase, indestructibile…”.
De câte ori a putut, Gheorghe Petrașcu s-a retras în atelierul său din Târgoviște, unde, înconjurat de familie, a pictat Curtea Domnească din Târgoviște cu arhitectura sa patriarhală, cu clopotnița galbenă din lemn, cu portalul arcuit, prin care se vede curtea plină de lumini. Într-un alt tablou picteaza turnurile Mănăstirii Viforîta, precum și câteva interioare, dintre care unul reprezintă ,,Interior la Arhondăria Mănăstirii Viforîta”, o splendidă pânză înviorată de razele incandescente ale soarelui care se strecoară printre obloanele roșii, de reflexele verzui ale frunzișului din afară, de un trio strălucitor de roșu, verde și alb vioriu pe un petec de pânză. Alte lucrări realizate de către artist și care fac referire la orașul care l-a adoptat: ,,Casă la Târgoviște”, „Atelier din Târgoviște”, „Paraclis domnesc din Târgoviște”, „Clopotniță la Târgoviște”, ,,Biserica din Targoviste”, „Casă boierească din Târgoviște”, „Casă țărănească din Târgoviște”, „Interior la Târgoviște”, „Atelierul artistului din Târgoviște”
După 1925, pictura lui Gheorghe Petrașcu surâde din nou, iar artistul, ajuns la maturitate, devine un maestru al transparențelor și nuanțelor, pe deplin stăpân pe toate secretele meseriei, un adevărat vrăjitor al tuturor nuanțelor albului. Florile rustice pe care le preferă sunt reduse, ca și florile din scoarțele moldovenești ori basarabene, la expresia cea mai simplă, astfel încât, se consideră că Gheorghe Petrașcu din această perioadă îl premerge pe pictorul diletant Ion Țuculescu (1910-1962).
În 1936, reorganizându-se Academia Română, s-a hotărât ca la unul din locurile secţiei literar-filosofice să fie chemat un pictor. Astfel, Gheorghe Petraşcu, cel mai cunoscut din generaţia mai în vârstă, cea care dusese mai departe faima artei noastre, a devenit primul artist român membru al savantei adunări. Un an mai târziu, în discursul de recepţie, care era o privire retrospectivă asupra picturii româneşti în secolul al XIX-lea, Gheorghe Petraşcu vorbea despre trecutul nostru plastic, iar Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu şi Ștefan Luchian, precum şi cei mai mărunţi decât ei, primeau, prin vocea lui, omagiul care li se cuvenea.
Un alt cercetător împătimit al artei lui Gheorghe Petrașcu, a fost mai puțin cunoscutul I.L. Georgescu, care într-un studiu apărut în 1994, intitulat „Meșterii picturii moderne de la Aman la Țuculescu”, nota: „Gheorghe Petrașcu a înmănunchiat vechile izvoare ale artei plastice populare, duhul ei, patosul liric și gravitatea, cu încercările coloristice ale artei culte apusene. El continuă astfel opera lui Grigorescu și Luchian”. Deși era un partizan al pastei bogate, Gheorghe Petrașcu avea obiceiul să spună „…nu materie pentru materie, domnilor! Abuzul de materie e vulgar, iar pictura este o zidărie…arta fără noblețe nu e artă”.
Ajuns la bătrânețe, Gheorghe Petrașcu a trăit o perioadă de boală în casa din București, care i-a marcat tonusul pictural, iar Autoportretul târziu, denumit sugestiv, „Pictorul bătrân și bolnav”, reprezenta expresia condensat-tragică a suferinței artistului, care la 1 mai 1949 se stingea din viață.
Arc peste timp, în 1994, cu ocazia organizării celei de-a doua Bienale de Artă de la Târgoviște, purtând numele Gheorghe Petrașcu, fiica maestrului, Mariana Petrașcu, ea însăși un mare artist plastic, afirma despre acest eveniment: „Tatăl meu ar fi fost fericit și ar fi încurajat o atare inițiativă, căci iubea Târgoviștea și era interesat în cel mai înalt grad de destinul ei cultural!”.
Prof. Dr. Cornel Mărculescu, Școala Gimnazială Dora Dalles Bucșani
