Casa Cornescu-Cristescu, este situată pe Calea Domnească la nr. 305, fiind o clădire impunătoare care a fost construită la începutul secolului al XX-lea în stil eclectic cu decorațiuni la ferestre și copertină din fier forjat la intrare, dar cochetă și discretă, aceasta fiind cumpărată în 1921 de Helene Albulescu Cornescu, mama lui Mihai Cornescu (1876-1954) și bunica Gabrielei Theodora Cornescu, viitoarea soție a căpitanului Andrei Cristescu, alături de care a locuit în acest imobil după fericitul eveniment al căsătoriei din 1945.
Odată ce ai pătruns în curtea familiei Cristescu, te întâmpină un aer boem încărcat de istorie care te îndeamnă la o călătorie fantastică în „tunelul timpului”. Pentru a pătrunde în atmosfera casei unde patina timpului pe care a lăsat-o, a fost păstrată cu sfințenie și pe alocuri îmbunătățită de către lt.col. (r) Viorel Cristescu, fiul ofițerului de cavalerie Andrei Cristescu, este imperios necesar să prezentăm descrierea magistrală făcută de către domnul Mihai Constantin Alexandru: „Treptele din piatră șlefuită, holul mic de la intrare cu uși din lemn de stejar înalte de 4 metri, cu geamuri, cu vitralii aduse din Franța, iar pardoseala holului mic din marmură. De aici pătrunzi în holul mare cu tavan boltit, uleit și înnobilat cu elemente florale în culori deschise care se înmănunchează în dreptul candelabrelor aduse din Paris. Un pian sculptat cu veioze la capete și lăcașuri de sfetnice pentru concerte nocturne. Scaune model Ludovic al XIV-lea, măsuțe florentine cu marmură florală și picioare de bronz sculptat, șemineul din marmură și feronerie argintată, o capodoperă de artă care n-a mai ars bușteni de ani, ca să fie protejat. Parchetul din lemn de paltin lăcuit, acoperit cu covoare țesute în mănăstiri, paturile din lemn de mahon cu îcrustații, nu erau identice în cele patru camere. Candelabrele, care mai de care mai deosebite, erau aduse din magazinele din Paris atât de generalul Cornescu la București și de fiul său avocatul Mișu Cornescu. Bibliotecile cu cărți legate din piele, capodopere ale literaturii universale editate în limba franceză ca și tratatele de drept, tablourile pictate ale strămoșilor semnate de nume necunoscute nouă dar valoroase. Stucaturile de pe pereți și picturile de pe tavane erau executate de meșteri italieni care au lucrat casele boierești. Fiecare cameră avea personalitatea ei, prin picturi, prin candelabre, mobilier. Sobele înalte aveau cable smălțuite cu motive florale și ușile de bronz”.
Din bogata galerie a ofiţerilor de elită din cavaleria românească, face parte şi maiorul Andrei Cristescu, ofiţer-instructor la Școala de Ofiţeri de Cavalerie „Ferdinand I” de la Târgovişte, binecunoscut multor generaţii de cavalerişti, ofiţer care, doar datorită vicisitudinilor vremurilor, a ajuns numai până la gradul de maior. S-a născut la 10 octombrie 1908 la Piteşti, fiind cel mai mare dintre trei fraţi. Mama lor a murit foarte tânără, iar tatăl lor, văduv, în vârstă de peste 40 de ani, a plecat voluntar în Primul Război Mondial, de unde nu s-a mai întors niciodată, iar cei trei fraţi orfani au fost crescuţi, separat, de trei mătuşi.
După terminarea liceului „Carol I” din Craiova, a urmat un an cursurile Facultăţii de Drept din Bucuresti, şi în anul 1929 a susţinut examenul de admitere la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie „Ferdinand I”, unde a fost admis, fără loc. Însă, dragostea pentru armată l-a determinat să aştepte pe Ministrul Apărării în faţa ministerului.
La sosirea automobilului ministerial, tânărul Andrei Cristescu a deschis portiera, a salutat milităreşte şi a spus: „domnule ministru, pierde Ţara un ofiţer bun!”. La auzul acestor cuvinte, a fost întrebat despre ce este vorba şi, în consecință, Ministrul Apărării a dispus admiterea supra numerar în Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie, bineînteles, cu condiția să-și plătească din fonduri proprii calul.
Andrei Cristescu a terminat şcoala militară printre primii în promotia 1931, „Sergentul Donici” şi a fost repartizat ulterior la Regimentul 4 Roşiori, patronat de M.S. Regina Maria.
Între anii 1933-1934, a urmat cursurile Şcolii Speciale de Cavalerie de la Sibiu, iar apoi a devenit aghiotantul colonelului Sturza Constantin, comandantul Regimentului 12 Călăraşi din Roman.
În anul 1937, Andrei Cristescu a fost mutat în Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie „Ferdinand I” din Târgovişte, ca instructor la elevii cu termen redus ( T.T.R.), viitori ofiţeri de rezervă. Un an mai târziu, în anul 1938, locotenentul Andrei Cristescu a preluat un pluton de elevi activi din seria ce absolvise Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri, al doilea pluton din aceeaşi serie fiind comandat de locotenentul Miron Emil, şeful promoţiei 1932. Între aceşti doi instructori s-a desfăşurat o competiţie camaraderească de bună organizare şi instruire a viitorilor ofiţeri de cavalerie. După un an de zile, locotenentul Miron Emil fiind mutat, cele două plutoane se unesc sub comanda lt. Andrei Cristescu.
Iată cum il descrie unul din foștii lui elevi, generalul de corp de armată (r) Radu Ionescu Galați, cel care a condus cu pasiune și înțelepciune Asociația „Tradiția Cavaleriei” până la vârsta de 99 de ani : „Locotenentul Andrei Cristescu a fost un om extrem de îndrăgit și apreciat de toți cei care au avut fericitul prilej să-l întâlnească, atât în viața militară cât și în cea civilă. Ca instructor, a semănat cu migală, trudă și profesionalism, dragostea de țară, virtuțile ostășești, spiritul de disciplină și rigurozitatea militară, sentimentele de camaraderie dintre ofițeri, în respectul tradițiilor armei, dragostea față de nobilul animal, calul, și arta călăriei, demonstrând mereu prin fapte, valoarea exemplului personal. Calitatea pregătirii noastre, a celor din promoția 1940 „A”, din toate punctele de vedere, s-a datorat acestui deosebit instructor, ce a pus la baza educației, pe lângă profesionalism și cimentul marii sale dragoste.
La sfârșitul școlii militare, aproape toți tinerii sublocotenenți, doreau să-i semene locotenentului Andrei Cristescu.
Voi relata un moment, petrecut în anul 1938, semnificativ pentru personalitatea instructorului nostru : a) Se apropia ziua de 30 noiembrie, Sf. Andrei. Noi, elevii anului 3, am hotărât să facem pentru armăsarul Buimac, proprietatea lt. Andrei Cristescu, un căpăstru, cu plăcuță indicatoare cu numele acestui splendid armăsar, pur sânge englez, înspicat, tânăr și focos.
Numai că până la Sf. Andrei mai erau trei săptămâni, timp în care plutonul a greșit, într-o anumită ocazie, atrăgându-și o pedeapsă nemaiîntâlnită: lt. Andrei Cristescu a hotărât să nu mai vorbească cu nimeni, decât în limite strict regulamentare, o pedeapsă mai greu de suportat decât oricare alta. Totul părea fără vlagă, plictisitor și trist.
A sosit ziua de 30 noiembrie. Elevii sperau ca noul căpăstru al armăsarului Buimac, să îmbuneze pe comandantul de pluton, să readucă buna dispoziție în desfășurarea programului. Plutonul adunat în formație de luptă în fața grajdului, știe că Buimac poartă noul căpăstru, dar pe ușa grajdului apare locotenentului Andrei Cristescu, în mână cu căpăstrul, pe care îl aruncă în fața plutonului, cu un dispreț ce te îngheța, spunând: „nu sunt de vânzare, nu pot fi cumpărat; relațiile se construiesc prin cinste, seriozitate și prietenie”.
Timid, elevul plutonier Mihai Bădulescu, cu lacrimi în ochi, a ieșit la raport, spunând : „să traiți, domnule locotenent, darul nu era pentru dumneavoastră, era pentru Buimac. Nu ne-ați înțeles și ne pare rău“.
Locotenentul Andrei Cristescu s-a întors și a plecat în grajd, iar elevii de-abia își stăpâneau lacrimile. După un timp un grăjdar a venit și a transmis ordinul ca elevul plutonier major Ciudin Mihai să meargă să pună căpăstrul în capul armăsarului. Ciudin a intrat în grajd, iar plutonul a aplaudat.
Peste câteva minute, locotenentul Andrei Cristescu, ieșind din grajd, mai destins, spune scurt: „vă mulțumesc”, continuînd desfășurarea programului. Peste câțiva ani, în timpul Războiului din Est, comandantul nostru s-a despărțit de frumosul armăsar Buimac ce își rupsese piciorul…”.
Elevii îl numeau și „sans sourire” pentru că la serviciu nu zâmbea niciodată, afirmând că armata este o instituție prea serioasă pentru a fi dusă în derizoriu. Doar când participa la comemorarea șarjelor Cavaleriei, de la Robănești și Prunaru, sau la 6 august, la Mărășești, ochii i se umezeau de emoție.
Mulți ofițeri de cavalerie l-au cunoscut alintat cu apelativul „Șmecherul”, pentru capacitatea de a nu putea fi „tras pe sfoară” de micile trucuri ale subordonaților. Spiritul său era deschis spre orizonturi umaniste, iubea muzica, cânta la pian și vioară sau cu vocea de bas, vorbea fluent franceza și germana, desena cu ușurință. Avea bogate cunoștințe de istorie și ințelegea mersul evenimentelor sociale, prevăzând căderea comunismului.
În vara anului 1940, Andrei Cristescu este mutat la Regimentul 13 Călăraşi din Lugoj, dislocat pe zonă, în raionul localităţilor Gottlob-Lovrin din Banat.
În Septembrie 1940- trenul ce ducea în exil pe Regele Carol al II-lea, trecea prin raionul încredinţat escadronului comandat de căpitanul Andrei Cristescu. Un grup de legionari înarmaţi, ocupaseră poziţii de tragere pe rambleul căii ferate, cu intenţia de a ataca trenul regal. Căpitanul Andrei Cristescu, din proprie iniţiativă, a ordonat escadronului său atacul; călăreţii depăşesc prin săritură bariera C.F.R. şi reușesc să-i împrăştie pe legionari.
În urma acestei acţiuni, Andrei Cristescu a fost chemat la Ministerul Apărării pentru a fi criticat. Întrebat cum de şi-a permis o asemenea acţiune fără a primi ordin, căpitanul Andrei Cristescu a răspuns scurt, fără replică: „nu m-a deslegat nimeni de Jurământul faţă de Rege !”.
În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, căpitanul Andrei Cristescu a fost încadrat comandant de escadron în Regimentul 13 Călăraşi din Brigada 9 Cavalerie, transformată ulterior în Divizia 9 Cavalerie, participând la luptele din regiunea Odessa.
La 28 august 1941, în fruntea a două plutoane, a executat o recunoaştere prin luptă şi a cucerit colhozul Alexandrovka, faptă pentru care a fost decorat de M.S. Regele Mihai cu ordinul Coroana României, cu spade şi panglică de Virtute Militară, clasa 5-a, în grad de cavaler.
Între 1942, luna mai şi 1943 a fost încadrat şeful Biroului 1 organizare şi şef al serviciului armament din comandamentul Diviziei 9 Cavalerie.
Începând cu luna iunie 1943, este comandantul Escadronului 6 Pionieri al aceleaşi divizii, participând la luptele din Caucaz. Mareșalul Ion Antonescu aflat în inspecţie pe front, fiind nemulţumit de starea fizică proastă a cailor escadronului, a criticat sever acest aspect, drept pentru care căpitanul Cristescu a fost nevoit să raporteze: „domnule Mareşal, eu nu fur şi nu vând furajele; ceea ce mi se dă, merge direct la cai”.
La 25 septembrie 1943, Divizia 9 Cavalerie apăra capul de pod din Kuban pentru a permite retragerea trupelor româno-germane în Peninsula Crimeea.
În zona localităţii Blagovecenskaia, adversarul a iniţiat un desant maritim, la care se răspunde cu un contraatac, executat de două companii de tancuri, însoţite de unităţi de cavalerie. În această luptă, căpitanul Andrei Cristescu a fost rănit de un glonţ şi evacuat în ţară.
Pentru bravura în luptă a fost decorat cu Coroana României, cu spade şi panglică de Virtute Militară, clasa 4-a în grad de ofiţer şi cu Crucea de Fier clasa 2-a de către comandamentul Armatei a 17-a Germană.
Căpitanul Andrei Cristescu a revenit în Şcoala de Ofiteri de Cavalerie de la Târgovişte, unde a îndeplinit succesiv funcţiile de comandant de escadron, de divizion şi de ajutor administrativ al comandantului şcolii, până în 1948.
În plan personal, s-a căsătorit în 1945 cu Gabriela Theodora Cornescu, juristă de profesie (a urmat facultatea de Drept din București între 1936-1940, iar în paralel a urmat studii de drept comparat în 1938 la Perugia, în Italia, dar nefinalizate din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial), prin mamă, nepoată a Smarandei Gheorghiu, iar prin tată, avocatul Mişu Cornescu, fost senator de Dâmboviţa, urmaşă a unei vechi familii boiereşti.
Gabriela Cornescu și Andrei Cristescu s-au cunoscut încă din 1938, iar după mariajul din 1945, au rezultat doi copii: Mugurel Cristescu, care s-a dedicat științelor exacte, devenind inginer, si Viorel Cristescu, care a moștenit firea tatălui său, urmând cariera militară, ajungând până la gradul de locotenent colonel (r).
Pentru câteva luni, a fost detaşat la Regimentul 4 Roşiori, dislocat la Ploieşti, apoi este încadrat şeful Biroului Organizare-Mobilizare de la Brigada 2 Cavalerie de la Târgovişte, de unde, în mai 1952, maiorul Andrei Cristescu a fost trecut în rezervă.
Memoriul personal al ofițerului, păstrat în Arhivele Militare Române și cercetate de noi, cuprind doar foile calificative de după 1945, din cele anterioare regăsindu-se doar mici referiri.
În Armata Regală era caracterizat ca „un ofițer de elită, pe care se poate conta în orice împrejurare”.
În schimb, Dosarul postbelic al ofițerului Andrei Cristescu abundă de note informative prin care era vizată atitudinea sa anticomunistă, exprimată mai mult sau mai puțin fățiș.
Pentru a se justifica trecerea sa în rezervă, în raportul de „îndepărtare din armată”, sunt prezentate numai acuzații politice: „după 23 August 1944 ofițerul a fost semnalat ca un element ostil regimului de democrație populară; a refuzat să doneze o sumă de bani pentru organizația U.T.M. (uniunea tineretului muncitor, organizația de tineret a partidului comunist ), spunând că nu știe cine sunt și ce scop au ; s-a opus ornării cazinoului cu lozinci și fotomontaje, spunând că acolo nu se face propagandă; nu aplica în practică cunoștințele marxist-leniniste; este singurul ofițer ce nu este abonat la ziarul „Scânteia”; s-a opus ca ofițerii din E.C.P. (educație, cultură, propagandă – prima formă a organizației politice din armată) să primească supliment de hrană; a afirmat : „ce a însemnat prietenia cu URSS decât pierderea Basarabiei, politizarea armatei și slăbirea disciplinei”; refuza să colaboreze cu structura E.C.P.”.
În primăvara anului 1980, fiind grav bolnav, maiorul Andrei Cristescu, care nu dorea să vadă pe nimeni, decât pe foștii lui elevi, a primit vizita lui Mihai Bădulescu (1918-1997), spunându-i acestuia: „Mișule, ce n-au putut să-mi facă gloanțele sau persecuțiile comuniste, iată că le am de la un microb nerușinat”. În pofida sistemului comunist, pentru a da onorul cum se cuvine maiorului Andrei Cristescu, comandantul Unității Militare din fosta Școală Militară de Cavalerie, generalul (r) Andrei Kemenici, la trecerea convoiului funerar, a scos o companie militară sub arme, pentru a CINSTI cum se cuvine pe reputatul și apreciatul profesor-instructor de cavalerie.
Cortegiul funerar s-a îndreptat ulterior spre Cimitirul Central din Târgoviște, acolo unde a fost înhumat maiorul Andrei Cristescu.
Mulţumim pentru amabilitate domnului Viorel Cristescu, ofiţer în rezervă (fiul maiorului Andrei Cristescu), care ne-a pus la dispoziţie informaţii şi fotografii preţioase din viaţa tatălui său.
Surse:
– Arhivele Militare Române, dosar personal maior Andrei Cristescu;
– Dumitra Bulei, Georgeta Toma, Din istoricul unei familii dâmbovițene, în Valachica. Studii și cercetări de istorie, Complexul Național Curtea Domnească Târgoviște, 1997;
– Octav Moldoveanu, Duplicitatea gândirii, Editura Typodas Press, Ploiești, 2009;
– Alexandru Manafu Târgoviște, Cavaleria română. Artă, credință, spirit și tradiție, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2010;
– Florea Șerban, Istoria minunată a cavaleriei române, Editura Semne, București, 2013;
– Mihai Constantin Alexandru, Amintiri din Cartierul Latin, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2014;
– Cornel Mărculescu, Maiorul Andrei Cristescu (1908-1980) – un ofițer emblematic al Școlii de Cavalerie Regele Ferdinand I din Târgoviște, în „Eroica. Revistă de cultură istorică și de cinstire a eroilor neamului”, Anul XX, Nr. 3-4 (59-60), Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2017.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
