You are currently viewing EDITORIAL LITERAR: Flori Bungete – Floarea de nufăr

EDITORIAL LITERAR: Flori Bungete – Floarea de nufăr

  • Post category:Editorial

Trăia odată, într-o căsuță mică de la marginea unui sat, situat lângă o pădure mare și deasă, o familie de oameni nevoiași. Erau atât de săraci, încât de cele mai multe ori nu aveau nici ce să pună pe masă. De încălțat și de îmbrăcat, se mulțumeau cu ceea ce primeau de pe la oamenii din sat, așa din joi în Paște, când se mai găsea câte ceva de aruncat pe la unul și pe la altul. Să nu credeți dragii mei că ajunseseră în această situație pentru că erau certați cu munca. Nu, nici pomeneală!

Bărbatul casei era tăietor de lemne și pleca de cum se crăpa de ziuă în pădure, numai că banii pe care îi câștiga cu trudă mare, se duceau pe doctoriile nevestei lui, bolnavă fiind de foarte multă vreme. Pentru mâncare nu mai rămânea aproape nimic. Și dacă ar fi fost vorba numai de ei doi!… Dar mai avea bietul de el de hrănit și două guri de copii, nici prea mici, dar nici prea mari, și… un cățel.

Maria, de opt anișori, era o fetiță tare frumoasă, cu ochi albaștri și părul ca spicul grâului, tot numai cârlionți. Nu cerea niciodată nimic. Era mulțumită cu ceea ce primea, de obicei foarte puțin. Andrei, fratele ei mai mare cu doi ani, era un băiețel mult prea matur pentu vârsta lui, cu părul negru și ochii întunecați în care citeai în permanență tristețea. Era întotdeauna atent la nevoile celorlalți, fiind mereu în preajma lor. Când tatăl lui era acasă, băiatul era gata oricând să-l ajute la treburile din gospodărie. Dacă mama sa se încumeta să se ridice din pat să facă oarece treabă prin casă, Andrei era în preajma ei. Cât despre Maria, era totdeauna în raza lui vizuală. O clipă n-o scăpa din ochi! De folos încerca să fie și la întreținerea familiei. Așadar, în fiecare zi o lua pe Maria și plecau împreună la cules de ciuperci. Nu se aventurau prea mult în pădure, dar nici nu se întorceau cu mâna goală. La început singuri, apoi însoțiți de câinele care se pripășise de ceva timp pe lângă casa lor.

Ciupercile adunate de ei reprezentau în cea mai mare parte hrana zilnică. Nu li se părea greu, se obișnuiseră, căci zilele parcă erau trase la indigo. Mereu la fel: tatăl pleca dis de dimineață, până să se trezească copii. După aceea se sculau ei și plecau după ciuperci, iar mama, atunci când se simțea în putere. Erau zile în care nu se sălta deloc din pat, dar așteptau cu toți a doua zi, cu speranța că-i va fi mai bine. Cu mult înainte de a se însera, de obicei tatăl sosea acasă, spre bucuria tuturor că este bine, sănătos, chiar dacă de cele mai multe ori nu venea decât cu medicamente pentru soția sa, și doar rar, foarte rar, cu câte ceva pentru ceilalți. Și atunci, bucuria cuprindea inimile tuturor, mulțumind lui Dumnezeu pentru grija ce le-o poartă. Asta, până într-o zi când…

Era de ceva timp în pădure, lemne stânsese destule, așa că înainte de a le strânge în legătură și a porni în sat să le vîndă, tatăl copiilor se așeză la tulpina unui copac bătrân   să-și tragă un pic sufletul. Auzi un fâlfâit de aripi și se uită în sus. Pe o cracă, deasupra lui se așezaseră două turturele. La început nu le dădu importanță, însă ceva îi atrase atenția. Turturelele vorbeau între ele cu glas omenesc! Inima omului se făcu cât un purice și zise în sinea lui:

– Doamne, cred că de la foame am început să am păreri. Dar totuși, ciuli urechile și ascultă .

– Să-ți spun ce am auzit, zise una dintre ele! Se zice că departe, foarte departe de aici, se află un lac în mijlocul căruia crește un nufăr, a cărui floare are puteri tămăduitoare pentru orice boală.

– Și nu a fost culeasă încă?, întrebă curioasă cealaltă.

– Nu, pentru că nu oricine poate ajunge la ea. Nu poate fi culeasă de către o singură persoană, fie ea bărbat ori femeie, fată ori băiat, ci numai de doi vlăstari din aceeași tulpină, frate și soră, curați la trup și suflet cu frică și credință în Dumnezeu.

– Greu lucru, soro, și tare greu de ajuns!

– Greu și nu prea. Eu cred că totuși, cineva o va culege  într-o zi, zise prima turturea care vorbise, și începură a ciripi amândouă pregătindu-se să-și ia zborul.

– Stați un pic, nu plecați!, le rugă bărbatul ridicându-se repede. Stați, vă rog!

Însă turturele își luară zborul liniștite, de parcă nici nu l-au auzit.

– Doamne, chiar că mi-am pierdut  mințile!, adăugă bărbatul și se prăbuși în genunchi.

Cât a stat așa? Până s-a înserat. Când și-a dat seama cât de târziu se făcuse, lăsă și lemne și tot și plecă îndată spre casă, gândindu-se la cât de îngrijorați vor fi copiii și soția sa.

Într-adevăr, când îl văzură că intră pe poartă, care mai de care îl asaltară cu întrebări, dorind să afle cât mai repede ce se întâmplase de fapt. Bărbatul însă era tăcut ca un mut, numai ochii îi jucau în lacrimi când își muta privirea de la unul la altul. Muți au rămas și ei, de uimire, când îl văzură intrând în casă și prăbușindu-se pe pat.

De mâncat, n-a mai mâncat nimeni în acea seară. Se duseră cu toți în liniște la culcare. Mama, obosită și bolnavă cum era, adormi pe loc. Copii, și de foame, și de îngrijorare, nu au putut adormi. Însă, nici măcar nu se întorseseră de pe o parte pe cealaltă, parcă le era teamă să și respire, să nu-și supere tatăl. Sau poate așa a fost să fie căci…

Într-un târziu, bărbatul se ridică din pat, deschise ușa, se așeză pe prag, își prinse capul în mâini și începu a se tângui:

– De ce, Doamne, de ce trebuie să fie așa?… De ce nu o poate culege oricine? Acum aș fi plecat după acea floarea de nufăr!… De ce numai frate și soră? Doi copii, cum pot ei străbate atâta cale? De ce i-ai dat puteri tămăduitoare, dacă nu oricine poate ajunge la ea? Blestemat să fiu, acum că știu și nu pot face nimic! Frate și soră… Greu, Doamne, tare greu!… Mai bine uit toate astea… Sau poate am visat?… Sigur am visat!… Da, parcă nu știu să fi adormit… Fir-ar să fie… chiar nu știu!

Și tot tânguindu-se, se trezi că veni vremea să plece să-și ia lemnele din pădure, ceea ce și făcu, gândindu-se că poate azi avea să facă două croznii, să scoată pârleala și pentru ziua de ieri. Își băgă un crod de mămăligă în traistă, își luă securea și plecă. Fără nici o vorbă se sculară și copiii, mâncară ceva în fugă din mâncarea pregătită de cu seară, și plecară însoțiți de cîinele lor, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să-și facă treaba. Abia cînd ajunseră în poiana de unde culegeau de regulă ciupercile, Andrei, parcă cu sfială o întrebă pe sora sa:

– Ai auzit și tu, Maria, azi noapte, tânguiala tatei, sau am visat eu?

– Nu, Andrei, n-ai visat, la fel de bine ca tine am auzit și eu! Dar n-am înțeles nimic. Ce o fi vrut să spună? Ce lac?… Ce floare?… Să-l întrebăm diseară?… Tu ce zici?… Ori să ne prefacem că n-am auzit nimic?

– Cred că nu vrea să știm. Altfel ne-ar fi spus, zise acesta și se apucă de cules ciuperci.

Fetița rămase pe gânduri. Nu era în stare nici să se miște, parcă aștepta ceva. Deodată, un fâlfâit îi atrase atenția. Două turturele, oprite pe o creangă din apropiere priveau lung la ea și la fratele său. Maria se retrase spre Andrei, instinctiv, de parcă s-ar fi simțit în pericol. Ca prin vis auzi:

– Sunt copiii tăietorului de lemne, zise una dintre ele.

– Frate și soră, zise cealaltă. Dacă ar fi la fel de curajoși pe cât sunt de frumoși și de curați la suflet, cum s-ar schimba viața lor!

Copiii rămaseră încremeniți. Nici nu apucară să se dezmeticească bine că cele două turturele își luară zborul.

Câinele care urmărise întreaga scenă, lătră scurt de trei ori și se luă după ele. Degeaba îl strigară cei doi frați, nu a fost chip să-l întoarcă din drumul său.

– Îmi este teamă să nu se rătăcească prin pădure, zise cu lacrimi în ochi Maria. Și turturelele alea ciudate, oare ce au vrut să spună? Despre noi vorbeau, nu-i așa?

– Stai liniștită, o să se întoarcă, până terminăm noi de cules ciupercile! Câinele o să vină. De turturele, nu știu ce să zic, cu siguranță despre noi vorbeau. Dar cum e posibil?… Poate numai ni s-a părut nouă că vorbesc. Ele ciripesc… din câte știu eu! Ciudat lucru. Hai să terminăm treaba și să mergem! Mama o fi tare îngrijorată.

– Eu nu plec fără câine! Nu-l putem lăsa în pădure!

 

Dar până terminară, câinele se și întorsese, gudurându-se pe lângă ei, de parcă ar fi vrut să le spună ceva…

– Hai să mergem!, zise Andrei. Hai acasă, gata pe ziua de azi!

Ajunși acasă, parcă și uitaseră de cele petrecute în pădure. Restul zilei trecu repede. Veni seara, mâncară și se duseră la culcare. Numai că somnul nu veni. Cel puțin pe la genele celor doi frați. Andrei se ridică ușor din pat urmat în tăcere de Maria, se furișară încet, cu grijă pe ușă și merseră la spatele casei. Unul lângă altul, așezați pe pământul reavăn, începură a vorbi șoptit, de teamă să nu fie auziți de cei din casă.

– Mă tot gândesc la cele două turturele, zise băiatul. Să fie oare vorba  de același lucru despre care l-am auzit vorbind pe tatăl nostru?

– Da, despre același lucru vorbeau, se auzi o voce lângă ei.

Copiii tresăriră. Cine oare vorbise? Nu era un glas cunoscut. Priviră în jur, dar cum nimeni nu se afla lângă ei, privirea le coborî involuntar asupra câinelui. Acesta, simțindu-se privit, le zise:

– Nu sunt un câine oarecare. Și nimic nu e întâmplător pe lumea asta. La voi am ajuns pentru a vă fi alături și ajuta la nevoie. Iar acum, cred că a venit timpul. Ceea ce ați auzit azi în pădure vă privește direct. Există undeva, departe, o floare cu puteri magice. De voi depinde dacă vă încumetați să mergeți până acolo. Știu de la turturele tot ce trebuie să faceți ca să izbutiți, dar vă voi spune la momentul potrivit, fiecare pas. Acum, trebuie să știu dacă sunteți gata să porniți la drum. Nu aveți mult timp, trebuie să porniți până să răsară soarele. Nu spuneți la nimeni despre plecarea voastră. De altfel, de când porniți și până vă întoarceți nu trebuie să scoateți nici o vorbă, indiferent ce veți vedea și veți auzi.

Dintr-o privire, copiii se puseră de acord, și spuseră într-un glas:

– Pornim la drum, chiar acum!

Își puseră în liniște încălțările în picioare, o bucată de mămăligă în trăistuță, luară cu ei un toiag și se lăsară în voia sorții și a… câinelui. Acesta, o luă înaintea lor, intră în pădure, rugându-i să îl urmeze și să-l asculte, că știe bine ce face. Ajunși de cealaltă parte a pădurii, întâlniră un cerb, mare și frumos, care la sosirea lor se ridică în picioare de parcă s-ar fi pregătit de drum. Câinele se apropie de el, și după ce schimbară între ei câteva cuvinte, se întoarse și le spuse copiilor:

  • Trebuie să urcăm pe spatele cerbului! Știe drumul spre lac, și ne va ajuta să ajungem acolo. Fără el nu vom reuși, drumul e lung și anevoios, iar voi trebuie să vă întoarceți până să apuce soarele să apună. Astfel, chiar dacă veți reuși să luați floarea de nufăr, puterea ei va dispărea. Hai grăbiți-vă, și nu uitați, nici o vorbă! Dar mai întâi de toate, trebuie să îi dăruiți cerbului ceva din puținul vostru. Drept plată… Așa se cade.

Băiatul se gândi un pic, și scoase cu sfială, parcă rușinat, bucata de mămăligă și i-o întinse cerbului. Acesta o primi bucuros, o mâncă pe dată, iar apoi le făcu semn copiilor să-l încalece. Copiii făcură întocmai. Fără să scoată un cuvânt, se urcară pe spatele cerbului, și cât ai clipi, lăsară în urmă văi, dealuri și munți, păduri întunecate și câmpii întinse, râuri late și repezi, și ajunseră la marginea unui lac. Cerbul se opri și le spuse:

  • Acesta e lacul! După cum vedeți, e plin de nuferi înfloriți. Aproape că nu se vede apa. Toate florile par la fel. Dar, atenție mare: una dintre ele este diferită! Diferența trebuie să o descoperiți voi, după care va trebui să o smulgeți amândoi de-o dată și să o feriți de lumina soarelui. Pășiți fără frică pe frunzele de nufăr. Dacă sufletul vostru e bun și curat, nu vă veți scufunda. Nu vă temeți!

Copiii încuviințară din cap în semn că au înțeles, și pășiră încrezători pe frunzele mari. Într-adevăr, toate florile erau la fel. Dar nu se descurajară, își continuară căutarea. Ajunseseră aproape de mijlocul lacului, când ceva le atrase atenția. Printre celelalte flori mari și frumoase, era una mică și aproape ofilită. Se uitară lung la ea, apoi unul la altul și se consultară din priviri.

-Asta trebuie să fie, gândiră ei în același timp, și printr-o înclinare a capului în semn de… da!

Andrei și Maria apucară floarea, o smulseră, iar băiatul o ascunse repede în sân, sub cămașă. Se întoarseră cât putură de repede la marginea lacului, săriră drept pe spatele cerbului, acesta porni iute ca vântul și ca gândul până la marginea pădurii, unde îi lăsă și își luară în tăcere ,,la revedere!”, după care, se îndreptară în fugă spre casă. Trebuia să se grăbească, soarele era aproape de asfințit, nu mai aveau timp de pierdut.

Mama lor, era aproape pe moarte, dar ei nu aveau de unde să știe asta. Când tatăl se trezise la ora obișnuită și văzuse că cei doi copii nu erau în patul lor, îl cuprinse îngrijorarea. Ieși să îi caute prin jurul casei, dar negăsindu-i intră în panică. Era prima dată când ei se sculaseră înaintea lui.

Renunțase să mai meargă în pădure, dorind să fie acasă când se va scula soția sa, temându-se de reacția ei la aflarea veștii că cei doi copii au dispărut.

Și bine a făcut! Când s-a trezit și a văzut că soțul ei este acasă, l-a întrebat îngrijorată:

– Ce este cu tine, dragul meu? De ce nu te-ai dus azi în pădure? Ești cumva bolnav? Nu ți-e bine? Copiii unde sunt?

-Copiii… copiii… sunt… Nu sunt… Nu știu unde sunt… Nu erau de dimineață în patul lor… Poate au plecat mai devreme după ciuperci. Mă duc să-i caut. Stai liniștită! Am să mă întorc cu ei. Bine?

-Da… Du-te!… Am să te aștept să te întorci… cu ei!, mai zise ea, parcă cu strângere de inimă!

Și bărbatul plecă. Se duse în poiana unde se găseau întotdeauna ciuperci, dar rămase uimit. Nici nu trecuseră pe acolo, ciupercile erau neatinse. Îl cuprinse și mai mult îngrijorarea și începu să-i strige și să-i caute prin pădure. Nu primi nici un răspuns, și nici nu-i găsi, așa că se întoarse acasă fără ei. Mama copiilor, când a văzut că s-a întors tot singur, intuind că s-a întâmplat ceva rău, a leșinat, și nu și-a mai revenit. Speriat, omul nu știa ce să facă. Să se ducă să-și mai caute copiii ori să stea lângă soția sa care…

Trecuse de mult de amiază, soarele se apropia de scăpătat când se auzi lătratul unui câine. Abia atunci își dădu seama că nici câinele nu fusese toată ziua acasă, și imediat făcu legătura: dacă a venit câinele, sigur vor fi venit și copiii.

Deschise ușa să iasă afară, dar în același timp fu nevoit să le facă lor loc să intre. Avu intenția să-i ia la întrebări, dar din privirea lor înțelese că nu este momentul, așa că așteptă să vadă ce se întâmplă.

Copiii, tăcuți, se apropiară de patul mamei, iar Andrei, scoase cu mâna tremurândă floarea de nufăr din sân și o apropie de nasul ei. După ce inspiră și respiră adânc de trei ori, femeia deschise ochii, și cu zâmbetul pe buze, îi privi lung pe fiecare la rând, apoi pe amândoi o dată și le zise:

  • Dragii, mei, pe unde mi-ați umblat azi? Am fost tare îngrijorată! Sunteți flămânzi? Să vă pregătesc ceva?

Și, spre surprinderea tuturor, se ridică din pat, fără ajutorul nimănui, de parcă niciodată n-ar fi fost suferindă. Lacrimi de bucurie începură a curge din ochii tuturor, iar câinele, complice și părtaș la ceea ce se petrecea, se-nvârtea în jurul lor, dând voios din coadă. După ce se mai liniștiră puțin, copiii au povestit părinților tot ceea ce se întâmplase de-a fir a păr, completați firește de tatăl lor, ca lucrurile să se înțeleagă mai bine, neuitând firește să mulțumească și câinelui pentru ajutorul dat, și lui Dumnezeu pentru bunătatea și mărinimia Lui. Și după toate acestea, viața familiei a luat o cu totul altă întorsătură, prosperând pe zi ce trecea, căci unde este sănătate, bunătate și drag de muncă, nu lipsește nimic!…

 

Din volumul „Povești pentru copii și părinți, Editura Bibliotheca, Târgoviște , 2019.

Flori Bungete