Fiul lui Pătrașcu cel Bun și al unei coborâtoare din vestita familie Cantacuzino care a dat doi împărați bizantini în veacul al XIV-lea, Mihai Viteazul a fost, atât singurul domn al Țării Românești din secolele XIV-XVI, care a cumpărat un număr de 40 sate în perioada când a fost boier (1585-1592), cât și cel care a crescut prestigiul Târgoviștei prin concentrarea în acest loc a acțiunilor diplomatice menite să asigure prima unire politică a celor trei țări românești în anul 1600, și care și-a îndeplinit testamentul istoric exprimat în cuvintele ce i-au fost atribuite, scrise în limba chirilică pe reversul unei scrisori adresată cancelariilor imperiale europene: „Și hotaru Ardealului, pohta ce am pohtit, Moldova, Țara Românească”.
Odată cu succesul obținut de către Mihai Viteazul,aflat din nou în alianță cu Gheorghe Basta, împotriva lui Sigismund Bathory la Guruslău în 24 iulie/3 august 1601, un sătuc din comuna Hereclean, județul Sălaj, se deschidea un nou drum către noua stăpânire a domnitorului în Transilvania, care, din nefericire avea să se sfârșească tragic pentru înfăptuitorul primei Uniri a Țărilor Române sub un singur sceptru. În dimineața zilei de 9/19 august 1601, într-o duminică, neputând fi atras sau arestat în tabăra generalului imperial Gheorghe Basta, a fost asasinat mișelește Mihai Viteazul, primul întregitor de pământ românesc, „singurul voievod ce ajunse a uni părțile Daciei vechi și a se intitula: <Mihail,cu mila lui Dumnezeu, domn Valahiei, Moldovei și Transilvaniei>”, din ordinul comandantului imperial de către căpitanul valon Iacob de Beauri (iar după alte surse de către căpitanul Raucigny), cel care a înfipt în Mihai vârful halebardei ,lovitură care se pare i-a și cauzat moartea, acest moment tragic fiind relatat ulterior si lui Ieremia Movilă. După aceea, împușcat în mâna stângă, care era întinsă spre sabia atârnată de stâlpul cortului, trupul voievodului valah „căzu ca un copac rostogolindu-se la pământ” – după cum relatează Stavrinos – , sub alte lovituri de săbii și o împușcătură de archebuză în spate. După acest supliciu, ca și când nu era suficientă simpla moarte a celui care a „pohtit” la Ardeal, i-a fost retezat capul de către un căpitan de pedestrași nemți, după spusele lui Szamoskozy chiar cu „propria lui sabie”, pentru ca apoi,acești nemți să taie „bucăți mari de piele din trupul voievodului, despoindu-i spatele, coastele, umerii”, pe care le-au oprit ca amintire.
Astfel, în „l(ea)t(ul) 7109 av(gust) 11, au ucis neamții pe Mihai Vodă și capul l-au adus aici în țară de l-au îngropat la Mănăstirea Dealului iar trupul lui l-au îngropat în Câmpii Turdii în Țara Ungurească”, iar moartea viteazului „a umplut cu o înfiorare plină de gheață inimile tuturor acelora care priveau într-însul un geniu rar al veacului aceluia…”.
Despre cel ucis barbar pe Câmpia Turzii care slujise marelui său ideal de reînviere a credinței, un contemporan de-al său, istoricul francez Jacques Augustin de Thou, spunea că „este în vârstă de 43 de ani, bărbat strălucit și în norocire și în nenorocire, după chiar judecata inamicilor săi”.
„Dar cum ați omorât acest viteaz, pe Mihai Voevod, care făcuse pe toți de tremura? Deci aflați și plângeți și suspinați, vitejilor, de acest tânăr frumos,ce era vestit de la răsărit până la apus. Ceriul și soarele, cutremurați-vă de această silă și voi, munților plângeți, că astăzi au căzut stâlpul creștinesc cu cinste pravoslavnicilor prietenul(ui) Sfetagorii, care s-au jurat pe cruce, pre turci să-i piarză și pentru creștini tare sângele își varsă, că ar fi intrat în Țara Românească, când venia din Țara Nemțească ,împăratul turcesc nu să va mai lăuda altă dată, pentru că vrea să meargă cu toată puterea lui să bată cu el. Pentru aceea, să cade să-l jeluiască boierii și săraci și toți voinicii, cu bărbații cei buni, că cinste nu vor mai avea ca de la Mihai Voevod. Și să plângă toată țara că au pierdut pre domnul lor cel viteaz, care avea nume vestit, care era groaznic în turci și tătari. Unguri, sași, tremura toți de el. Deci de când s-au petrecut Mihai Voevod, de atunci să făcuse lipsa în Țara Românească, și găsise tătarii vreme de facea pustietate. Dae cum, unde iaște Mihai Voevod să izbăvească Țara din mâinile păgânilor? Mihai Voevod, ca acesta nu va mai veni în Țara Românească, să facă pre agarieni să fugă. Pierdură pravoslavnicii pre cela ce avea nădejde, să meargă să facă liturghie în Sfânta Sofia, că prea cuteza. Blestemați să fie ungurii și nemții, căci au ucis pre Mihai Voevod, făr de nici o vină...
Actelor barbare i-au căzut victime mai mulți slujitori și oșteni ai lui Mihai Viteazul, printre care și banul Mihalcea, singurul mare dregător care îl însoțise pe voievod în timpul pribegiei din 1600-1601 (acesta fiind torturat și ulterior ucis la Alba Iulia, din ordinul aceluiași malefic general imperial Basta) dar și aceia care au încercat să scape din tabăra de pe câmpia dintre Turda și Oprișani, situată la sud de Arieș, ai căror călăi, în frunte cu valonul Iacob de Beauri, au fost recompensați!. Trebuie menționat faptul că odiosul asasinat fusese planificat de către Basta cu știrea Consiliului Imperial încă din 6/16 august 1601 – lucru confirmat de cronica lui Anonio Fajardo y Acevedo scrisă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea: „Relación de todo el Imperio otomano dividida en ocho Libros” – din teama acestuia față de propusa înaintare a „întregitorului” către reședința princiară de la Alba Iulia, eveniment consemnat și în scrisoarea din 23 august 1601 adresată de către Basta arhiducelui Matias: „Mihai a fost ucis conform cu porunca dată de mine celor însărcinați cu executarea”. De asemenea, conform relatărilor lui Henry Lelo, ambasadorul englez în Imperiul Otoman, într-un document datat din 2/12 septembrie 1601, aflăm că între Basta și Mihai „s-a iscat mare sfadă care dintre ei să fie guvernator suprem”.
Demn de semnalat este faptul că albanezul Gheorghe Basta și-a arogat dreptul de a curma viața „celui mai vestit și mai mare din voievozii românilor”- cum îl considera Nicolae Bălcescu – fără vreun amestec sau ordin din partea Habsburgilor, așa cum se mai întâmplase de altfel și în bătălia de la Mirăslău, când a intervenit împotriva lui Mihai Viteazul. Ba mai mult, ca un semn de nepăsare și aroganță față de poporul român, imperialii nu numai ca nu au dezaprobat uciderea hoțească a marelui voievod, dar nici nu au luat vreo măsură împotriva lui Gheorghe Basta. Sugestivă și plină de semnificație este caracterizarea pe care Nicolae Bălcescu i-a făcut-o generalului imperial, asasinul de drept al „stelei orientale”, așa cum îl numeau pe Mihai Viteazul popoarele creștine din Balcani: „El era mare și plin la trup, gras la față ,ochi mari și privirea aspră, gura potrivită, dar buza de sus cam ridicată, fața măslinie, caracterul fizionomiei lui arăta viclenia; iar caracterul lui moral vom lăsa ca faptele lui să ni-l vădească”.
Capul voievodului a fost adus în fața lui Gheorghe Basta și, din porunca acestuia a fost lăsat să zacă pe cadavrul calului său alb, lângă cortul domnesc, autorul moral al odiosului asasinat nefiind de acord cu îngroparea rămășițelor lui Mihai, așa cum ar fi fost firesc, drept pentru care în documentele și rapoartele din acea vreme s-au emis tot felul de opinii și păreri cu privire la soarta rămășițelor domnești. Dintr-un document slavon inedit datat din 7/17 decembrie 1612, aflăm faptul că, Radu Mihnea fostul rival al lui Mihai Viteazul, întărea o danie către Turturea paharnicul din Glina, de lângă București, pentru „multă și buna și credincioasa slujbă cu care a slujit domniei lui multă vreme neîncetat, cu multă trudă încă și în alte țări străine până în Țara Nemțească, cu referire la perioada pribegiei din 1600-1601.
„Sluga domniei lui – glăsuiește același hrisov – Turturea paharnic, el a furat capul lui și l-a adus aici în țară, de l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn”, adică a fost adus în Țara Românească și îngropat în pronaosul bisericii Sf. Nicolae a Mănăstirii Dealu, „un deal atrăgător – lângă Târgoviște – în vârful căruia este o mănăstire de călugări greci foarte frumoasă cu o biserică tot atât de frumoasă”. Pe piatra tombală de la Dealu, pusă de unul din sfetnicii marelui voievod, Radu Buzescu și soția lui Preda, fiica banului Mihalcea, s-a gravat, în limba română, inscripția: „Aice zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost Domn Țărei Rumânești și Ardealului și Moldovei: cinstitul trup zace în câmpii Tordei, și, când l-au ucis Neamții, ani au fost 7109 (1601) în luna Aug.8 zil(e). Aceast(ă) piatră o-u pus jupan Radu Buz(escu) i jupăn(i)ț(a) Preda”.
Trupul neînsuflețit și decapitat al lui Mihai Viteazul a zăcut pentru câteva zile sprijinit de cadavrul calului său alb, după care, la ridicarea pazei, a fost îngropat pe ascuns noaptea, de către unii din foștii săi oșteni, într-o așa zisă „groapă mică”, într-un loc greu de precizat cu exactitate și astăzi, pe Câmpia Turzii.
Surse:
-Nicolae Ionescu, Despre uciderea lui Mihai Viteazul și asupra cruzimilor lui Vlad Dracul, în „Analele Academiei Române”, seria II, tom V, secția II. Memorii și notițe, 1882-1883;
-Ștefan Nicolaescu, Documente de la Mihai Vodă Viteazul ca domn al Țării Românești,al Ardealului și al Moldovei-1600-, București, 1916;
-Ioachim Crăciun, Cronicarul Szamoskozy și însemnările lui privitoare la români 1566-1608, Cluj, 1928;
-P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, București, 1936;
–Istoria Țării Românești (1290-1690), Letopisețul Cantacuzinesc, ediție critică întocmită de Constantin Grecescu și Dan Simionescu, București, 1960;
-Constantin Rezachevici, Cine a adus la Târgoviște capul lui Mihai Viteazul?, în „Magazin Istoric”, III, nr. 6, 1969;
–Călători străini despre Țările Române, vol. III, volum îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București, 1971;
-Constantin Rezachevici, Ultimele zile, în „Magazin Istoric”, X (1976), nr. 8; Idem, Tabăra de lângă Turda (pe Câmpia Turdei) și sfârșitul lui Mihai Viteazul, în „Mihai Viteazul și Sălajul”, Zalău, 1976;
-Vasile Ciubăncan, Ion Tomole, Tabăra militară a lui Mihai Viteazul de lângă Zalău. Unele considerații asupra taberelor sale militare din anul 1601, în„ Mihai Viteazul și Sălajul”, Zalău, 1976;
-Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, vol. II, București, 1979;
-Mihai Viteazul în conștiința europeană. Cronicari și istorici străini, vol. II, București, 1983;
-Nicolae Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, București, 2001;
-Cornel Mărculescu, Odiseea relicvei lui Mihai Viteazul de la Turda la Târgovişte, în vol. „Arheologie şi istorie în spaţiul carpato-balcanic”, coord. Denis Căprăroiu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
