” Ia vino Cipriane nițel, sa iti dai si tu cu parerea, ca tu ai mai avut”, zise Stela, matusi-mea invartindu-se de jur împrejurul potențialei achiziții. Proaspăt spălată si aranjata de la un capăt la celălalt, bicicleta vecinei noastre stralucea in bataia soarelui. Chiar si eu , care vorba matusi-mi, nu eram la prima bicicletă, mi-as fi dorit-o, asa frumoasă era. Cat despre vara-miu Manu, sau Emanuțu, cum ii spuneam noi in familie la varsta aceea, era de-a dreptul copleșit, caci el era destinatarul cadoului. Ajuns la glorioasa varsta de 12 ani, maică-sa Steluța ( căci asa o alintam eu) decisese sa faca un efort financiar si din economiile ei firave sa ii cumpere lui vara-miu prima lui bicicletă. Nu stateau deloc grozav cu banii asadar nu isi permitea una nouă, din magazin. In acea vara insa , aparu o oportunitate in acest sens pe care era decisa sa o speculeze: vecina noastră , tanti Petruța care avea deja băieții mari, ne-a anunțat ca vinde una din fostele biciclete ale băieților, care acum le rămăsese mica.
Trebuie sa va menționez ca tanti Petruța a fost una dintre cele mai remarcabile persoane din copilăria si adolescența mea. Avea un fel aparte de a te cuceri si in timp mi-a devenit ca o a doua mamă, caci toate necazurile bucuriile si frământările mele le discutam cu dânsa. Ma asculta de fiecare data cu rabdarea unei bunici si mereu am gasit sfat la ea indiferent de dramele puerile cu care mă confruntam. Cred ca am economisit milioane bune cu ajutorul dansei, caci vreme de mulți ani mi-a fost si frizer personal, asa cum ii sta bine unei personalități artistice in plina ascensiune. Cred ca si părul meu s-a atasat de dânsa, deoarece cum am plecat la facultate si am schimbat deci frizerul, am chelit subit, semn ca si podoaba mea capilara a protestat la această schimbare bruscă de situație.
„Mda, e bună” am zis eu mai cu juma’ de gură dupa ce am facut turul bicicletei cu pricina. Mi-era un pic ciuda, sincer sa fiu. Asa mijloc de locomoție nu avusesem niciodată, desi schimbasem vreo 3 vechituri de Pegas pana la vârsta aceea. Daca eram un pic mai mic, mi-ar fi placut sa o am eu. Insa la 16 ani cat aveam atunci, eram ditamai găliganul si nu mi se mai preta mărimea aceea de bicicletă. Era grozava , ce sa mai incoace si incolo. 18 viteze, suspensii pe arc, cauciucuri de off-road si o gramada de chestii colorate la spițe care nu ajutau la nimic practic dar faceau un sunet tare fain. Tanti Petruța, femeie la fel de faină la suflet pe cat de spectaculos arata bicicleta, le-a cerut un preț modic si dupa ce am confirmat si eu ca era ce trebuie au batut palma . Vara-miu nu isi mai incapea in piele de fericire. Ardea de nerăbdare sa o probeze, nu mai avea stare ca un cal de curse înaintea unei finale importante. Inca nu avusese timp tanti Petruța sa numere banii de la matusi-mea ca eu si Manu eram deja trecuți de poartă cu bicicleta, gata sa ii facem marele debut. S-a sucit si învârtit vara-miu cu ea pe lânga mănăstire, unde întorcea autobuzul, facand toate schemele posibile. Eu il încurajam de pe margine si uitand de gioarsele mele de acasa chiar eram bucuros pentru el. Niciodată nu l-am vazut asa fericit. Dupa cateva minute ni s-a alăturat si maica-sa care tocmai isprăvise de rezolvat chestiile financiare. Era si ea in culmea satisfacției, admirandu-l pe Emanuțu cum se bucură de cadoul primit. Cum insa unde e prea multa bucurie isi baga si dracul coada, un gand năstrușnic mi-a venit atunci in cap.
” Auzi mă vara-miu” făcui eu la el. „tu vezi ce cauciucuri late si cu crampoane ai?”. „Asta e bicicletă de teren accidentat, acolo vezi adevăratul ei potențial, nu aici pe asfalt ca aia cu trotinetele”.
Se opri din mers uitandu-se mai bine la cauciucuri si confirmând spusele mele . „Daca vrei sa vezi ce poate bicicleta asta, trebuie sa o testam sus pe deal, stiu eu un loc numai bun.” Maica-sa nu era prea convinsa ca trebuie facuta si proba asta , ar fi fost foarte mulțumită daca ne-am fi limitat la asfaltul neted de pe drum. Cum insa nu voia sa ii strice bucuria lui Manu, ne-a facut hatârul si am plecat toti 3 pe deal sa facem încercarea supremă.
In drum spre locul pe care il aveam eu in minte am avut de trecut câteva povârnișuri unde vara-miu s-a descurcat excelent, mai ales la vale. S-au testat schimburile de viteze, puterea de tracțiune a lui Manu si mai ales frânele. Totul funcționa in cele mai bune condiții asadar atat el cat si Stela s-au mai relaxat putin in ceea ce privește capacitățile bicicletei si ale biciclistului. Insa nimic nu putea sa ii pregătească pentru ceea ce urma. I-am dus pe o pantă a dealului pe care noi in timpul iernii o foloseam pe post de pârtie. O colină foarte abruptă, cu fel de fel de dâmburi pe care le saream cu placere cu schiurile, cand aveam zăpadă. La capătul acelui traseu teribil , acum fiind vară, începea brusc un lan de porumb iar singura solutie ca sa nu ajungi in el era un viraj subit de 90 de grade către stânga. Iarna nu aveam problema aceasta, porumbul fiind cules.
” Eh, uite aici proba unui adevărat campion” il provocai eu pe vara-miu. „O iei pe dreapta, faci slalom printre dâmburile alea , frânezi inainte de porumb si acolo faci stanga asa, cu frâna trasă, ca un fel de drift, pentru fotoreporteri” am incercat eu sa ii prezint trasa ideala.
Vara-miu se uită la mine si apoi in josul dealului. Nu prea era convins de scenariul prezentat de mine. Era teribil de abrupt, aveam emoții chiar si iarna cu sania. Vara cu bicicleta ar fi fost sinucidere curată. Maica-sa , de langa noi, protestă vehement: ” Cipriane, nu-i mai baga idei in cap, ti s-a urât cu binele? Isi rupe gatul pe aici, d-aia i-am luat eu bicicleta, ca sa va faceti voi praf oasele pe dealuri? N-aveti destule drumuri prin sat? ” zise Stela, întruchipând vocea rațiunii. ” Daca vreti, maine mergem in parc, la Chindia” promise ea, doar doar om ne-o oferi vreo alternativa la prostia pe care tocmai o plănuiam. Eu insa am continuat sa pledez pt cascadorie, cu lipsa de grija a celui care oricum nu avea sa o faca el:
” Mergem si in parc, stai fara grijă, dar până atunci nu putem lasa ocazia asta sa ne scape. Am urcat atâta pana aici degeaba?” am încercat eu un argument destul de șubred. „De ce i-ai luat bicicletă de teren daca voiai să meargă numai pe asfalt? Trebuia sa ii iei cursieră!” facui eu pe indignatul si intorcand oarecum vina spre matusi-mea.
” Ai vazut ca se pricepe, ce il tot cocoloșești atâta, ce, e copil mic?..doar nu mai are 10 ani…”.
Aici asa era, avea 12. Argumentul ăsta a fost fatal. Pusă cumva sub acuzare de catre pledoaria mea, Stela nu a mai apucat sa mai zica nimic cand vara-miu, mângâiat in orgoliu, a pornit pe neașteptate la vale pedaland cat il țineau picioarele. Chiar si pe mine m-a luat pe nepregătite demarajul lui in trombă, incat pana sa mă dezmeticesc eu avea deja vreo 20 de metri avans. Degeaba am alergat eu dupa el din răsputeri. ” In caz de ceva, fug eu pe lângă el si il prind” promisesem eu înainte. Nu cred ca a crezut nimeni gogomănia asta, nici macar eu, dar acum era tardiv. Cum vara-miu se îndepărta de mine cu fiecare secundă, nu aveam nici o șansă sa îl mai prind din urmă, nici macar daca eram cu ATV-ul. Steluța striga disperată de pe culmea dealului „prinde-l Cipriane” dar mai degrabă as fi prins vârsta lui Matusalem decât pe Manu din urmă.
Pedalarea de la început l-a facut să prindă o viteza uluitoare, ceva ce inginerii care au proiectat bicicleta respectiva nici nu visaseră. Niciodată nu a fost testată in asa hal, nici ea nici vara-miu. „Frânaaaaa, pune frâna Manule!am strigat eu din toți plămânii. Vara-miu, împietrit de galopul nebun in care se trezise implicat, nici nu m-a auzit. O panică teribilă pusese stapanire pe el si in disperarea aceea a uitat si de frână si de tot. A înțepenit cu mâinile pe ghidon si cu picioarele intinse de la pedale înspre înainte, nemaigasind resurse decât pentru un țipăt prelung de frică. Din sat zici ca se auzeau coborând lupii la vale.
N-a mai nimerit slalomul printre dâmburi, a luat-o drept peste ele. Dupa primele două luate vitejește, săraca bicicleta care se afla la capătul puterilor ei , a început sa cedeze. Șuruburi si piulițe au început sa sară de pe ea cum sărea porumbul de floricele in tuci cand imi facea mama acasa. Aripa de pe spate, rămasă fara punctele de sprijin se târa pe jos prin iarbă fiind smulsa la un moment dat de tot.
In goana mea dupa el, puteam recunoaște prin iarbă, pe măsură ce treceam pe langa ele, ba un stop, ba farul, ba ceva elemente din fostul portbagaj. Ina oricât de gravă era situația, ce era mai rău abia acum urma. Lanul de porumb se apropia cu repeziciune si era clar ca vara-miu nici in starea lui de zen nu ar fi putut lua curba aceea la stânga, darămite fiind țeapăn de speriat. Daca ar fi reușit, cred ca i-ar fi făcut concurenta lui Valentino Rossi la MotoGP. Cum insa nu l-ati văzut niciodată pe Manu pe Eurosport, este lesne de priceput ca nu avea capacitatea aceasta. Spre neplacuta noastră surpriză, de parca nu ar fi fost de ajuns, la marginea lanului era si o movila de pământ destul de mare, rămasă de la brazdele facute de tractor. In ea s-a înfipt săraca bicicleta a lui vara-miu, cu gratia și aplombul asteroidului care a ucis dinozaurii. Conform legii inerției învățată in acea săptămâna la fizica, Manu si-a continuat traiectoria rectilinie , fara bicicletă de data aceasta. Pret de o secundă, daca ar fi avut si pelerină as fi putut sa jur ca e Superman. In secunda următoare însă, a dispărut complet din peisaj, fiind înghițit de lanul de porumb.
Steluța a luat-o la goana spre noi, panicată de scenele ce tocmai se desfășuraseră. Eu am iuțit si mai tare pasul si dupa cum era firesc am ajuns primul la locul accidentului. Bicicleta era de nerecunoscut. Mai bine de jumătate dintre accesorii le pierduse pe parcurs iar roata din față semăna cu semnul apetitului nostru pentru năzdrăvănii: infinit.
Vara-miu nu se vedea insa pe nicăieri. Speriat pe buna dreptate de data aceasta, am inceput sa il caut si sa il strig in toate părțile. Un geamat slab m-a ajutat sa il localizez chircit la tulpina unui păpușoi. Plin de julituri din cap pana in tălpi si având tot atâta țărână pe el ca si găinile lui tanti Valerica in timp ce se scaldau pe uscat, era un miracol ca nu isi rupsese nimic. Intre timp a ajuns si maica-sa langa noi si l-a scanat mai repede si mai eficient decat ultimul model de tomograf.
Linistindu-se ca nu e nimic grav si vazand in ce hal este bicicleta nou cumpărată , si-a adus aminte de legătura de rudenie dintre ei si l-a luat de urechi in sus, admonestandu-l:
„De doua luni strâng bani pentru bicicleta asta si tu te iei dupa golanul de vara-tu si o faci praf in 30 de minute?? De maine mergi cu autobuzul până îți permiți sa iti iei alta din alocație, ca eu nu iti mai iau. ” Apoi se întoarse catre mine: ” iar tu, pune mana si ia ce a mai ramas din bicicletă împreună cu toate piesele de prin iarba si hai pana la taica-tu, sa vedem ce parere are el de toata treaba asta”.
Vreo jumătate de ora, cam cat a fost durata de viață a bicicletei lui Manu , am cotrobăit prin iarbă dupa resturi. Cu epava la subraț, am plecat catre casa, unde, previzibil tata nu a fost deloc mândru de isprăvile noastre din ziua aceea. Nici macar povestea zborului grațios al lui Manu nu l-a impresionat deloc. Doua zile mai târziu si pret de vreo 3 alocații d-ale mele, bicicleta lui Manu era reparată si completată la loc cu piese noi. Cat despre mine, vara aceea am sarit peste tradiționala săptămâna petrecuta la mare. Singurul scăldat pe care mi l-am permis dupa ce am achitat reparația bicicletei lui vara-miu a fost pe malul raului Ialomița, la gârlă cum ziceam noi.
Cu vara-miu m-am impacat destul de repede. La noi nu țineau supărările prea mult. Câteva săptămâni mai târziu cand venise pe la mine sa ne jucam, am văzut o emisiune împreună pe Discovery si am tras concluzia pe care am împărtășit-o cu el:
„Vărule, oricâte cascadorii or face ăștia pe micul ecran, pt mine cea mai tare tot aia a ta de luna trecută rămâne. Ce frumos ai zburat! Eu n-as fi avut curajul asta”.

Prof. Râvnic Ciprian