La marginea unui sat se spune c-a fost, odată, O pădure de foioase și în ea trăia o fată. Nu era singură-n codru, avea părinți și trei frați, Dar acestia, mai tot timpul , erau de-acasă plecați. Tatăl, colinda pădurea, știa tot ce mișcă-n ea, Iar nevasta lui, firește, treabă toată ziua avea. Cum spuneam, frații copilei se sculau de dimineață, Și-adunau câte-o căruță de surcele pentru piață. Pe ele luau bănuți, bani cu care cumpărau Tot ce trebuia în casă. De toate-n cămară-aveau! Mai luau și câte-o rochie pentru a lor surioară, Ori câte o jucărie, o păpușă bunăoară. Însă într-o bună seară, înainte de culcare, Fata-i spuse o dorință fratelui ei, cel mai mare:

– Mâine când ajungi la piață, te rog nu te supăra, Din bănuții câștigați , nimic nu-mi mai cumpăra. Dar dacă din întâmplare întâlnești în calea ta Orice lucru, cât de mic, te apleacă și îl ia. Fie chiar și o jivină, te rog să n-o ocolești! S-o aduci la noi acasă, asta dacă mă iubești.

– Te iubesc, soră mai mică, tu ești tot ce am mai drag, Și orice îmi iese-n cale, îți voi aduce în prag!

Fata, se chema Ioana, și era frumoasă tare, Împrejur, în șapte sate, nu avea asemănare. Paișpe ani făcuse-n vară, nu mai era chiar micuță, Și am uitat să vă spun: era tare hărnicuță! Ea creștea pe lângă casă animale mari și mici: Iepuri, pui de căprioară, veverițe și arici. Mai avea în grija ei, un bursuc și un mistreț, Bibilici, găini moțate, toate strânse-ntr-un coteț. Se foiau în preama ei cât era ziua de mare, Și vă spun, la toți, să știți: le îngrijea cu răbdare. Le hrănea cu mâna ei, la plimbare le scotea, Și-apoi seara la culcare bine ea le rânduia. Iar la rândul ei, Ioana, de toți iubită era, Nu c-ar fi fost răsfățată, o iubeau că merita! Victor, fratele cel mare, toată noaptea n-a dormit, Tot gândindu-se în sine, ce avea de-ndeplinit. Pe cărarea din pădure, și pe drumul dinspre sat, Multe lucruri el văzuse mergând cu capul plecat. Însă-acasă să aducă, nu fusese îmbiat, De nici unul dintre ele: toate bune de-aruncat. Se sculă a doua zi, tot la fel de gânditor, Zicându-și în mintea lui: toate vin la timpul lor!

După ce-ncasară banii pe surcelele uscate, Frații copilei plecară, spre casă pe înserate. Cel mai mare, de-astă dată, o luă la pas pe jos, Cercetând cu grijă drumul, tot sperând că-i cu folos. Mersese cam jumătate, se-apropia de pădure, Când văzu în fața lui, o creangă cu trei alune.

-Măi să fie, zise el, în pădure mai credeam Să-ntâlnesc pe drum alune căzute de pe vreun ram. Dar aici, pe drumul mare, nu cumva este lăsată Dinadins, pentru Ioana, și-o luă de jos de-ndată. Când ajunse la căsuță, fetița îl aștepta Stând pe scara de la prispă:-Mi-ai adus oare ceva?

-Ți-am adus, niște alune, asta-i tot ce am găsit, De ți-o fi pe plac sau nu…tot mai bun decât nimc! Scoase-apoi din sân crenguța , iar Ioana, bucuroasă, O cuprinse între palme și intră cu ea în casă. A pus-o sub căpătâi, și-adormi copila-ndată, Iar peste noapte visă cum și ce avea să facă. Creanga era fermecată și cine o deținea, Desfăcând câte-o alună, puteri magice prindea. Se sculă în zori Ioana, și-o alună desfăcu, O mâncă și de îndată mai frumoasă se făcu!

Ce era, că v-am mai spus, dar acum minune mare, Orice atingea în jur căpăta altă culoare. Chiar căsuța lor din bârne, până astăzi mohorâtă, Acum strălucea de parcă din aur era făcută. Timidă apoi fetița desfăcu altă alună, Și pe dată deveni, din bună, cu mult mai bună! Toate-aceste calități nu erau doar pentru ea, Prin Ioana, toată lumea mult mai bună devenea. Rămăsese o alună. Ce credeți c-avea în ea? Putere vindecătoare, pentru orice boală grea. Se-nțelege că-n pădure nu le putea folosi, Așa că Ioana noastră, repede o părăsi. Și ajutată de soartă și de-atâtea calități, În scurt timp a fost iubită și-apreciată de toți.

Tot cutreierând prin lume, ajunse la un palat, Unde chiar pe împărat de boală l-a vindecat. Iar acesta, drept răsplată, a luat-o de soție, Că era tânăr și chipeș: ce era, cea-avea să fie! Iar la nuntă-au invitat pe lângă regi și-mpărați, Pe părinții ei, firește, și mai știți? Pe cei trei frați. Iar Ioana cea modestă nu s-a supus rangului, În sinea ei a rămas, fata pădurarului!

Flori Bungete