Cu mâinile sub bărbie, copil fiind, petreceam minute bune uitându-mă pe fereastră. Priveam cu nesaț oamenii care treceau, oamenii care se opreau.
Încercam să deslușesc emoțiile pe fețele lor. Zâmbeam când zâmbeau, mă încruntam când îi vedeam cu capul plecat. Acum fac la fel. Aceeași fereastră. Oameni puțini. Merg repede, cu capul plecat, la distanță și cu mască. Nimeni nu se mai oprește.
Mi-e dor de zâmbete, de priviri, de tăceri, de mâini strânse și îmbrățișări.
Și așa am învățat, în această perioadă grea pentru toți, să-mi port frumos oamenii mei. Rudele, prietenii și cei care mi-au făcut inima mai bogată sunt zi de zi cu mine. Îi port cu grijă deoarece știu că doar pe ei îi am.
Fără ei nu aș putea să merg mai departe. Nu ne vedem. Nu ne îmbrățișăm. Ne scriem, vorbim și câteodată lăsăm tăcerea să ne spună nespusul și să ne împletească visurile. Un copil mi-a spus că atunci când se simte trist citește.
Asta fac și eu. Îmi recitesc oamenii. Filă cu filă. Zâmbet cu zâmbet. Inimă cu inimă.
Îi aștern apoi în mine. Cu ei mă fac bine!
La începutul acestei izolări mă simțeam neputincioasă. Apoi am învățat să-mi port oamenii. Cu dor, iubire, speranță, încredere.
Nu e vorba de nicio greutate.
Doar ușurare și zâmbet.

Iulia Rosoiu