Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, absolut necunoscuți, dar care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară. Direct din tranșeele războiului sau din spatele liniilor frontului, soldatul din Transilvania a reușit prin bunul său simț românesc să-și exprime prin versuri cuvântul doinit, adevărul despre bucuria, simțămintele, revolta, ura sau dragostea, sentimente izvorâte din nevoia de a se face auzit. În vreme de război, soldații care știau să scrie își exprimau de cele mai multe ori trăirile și sentimentele în agende sau prin scrisori pe care le trimiteau acasă celor dragi.

În primul rând, românii din Transilvania, provincie aflată la începutul conflictului mondial în 1914 în componența Monarhiei Austro-Ungare, au luptat în armata K.U.K (kaiserlich und königlich / imperială și regală) pe fronturile din Galiția și Italia, făcând parte cu precădere din Regimentul 51 „Svetozar Boroevic”, regiment care avea la începutul Primului Război Mondial două secole de istorie (a fost înființat în anul 1702 de Împăratul Leopold). Contingentele din care era format Regimentul 51 „Svetozar Boroevic”, își avea baza de recrutare în Transilvania, din actualele județe Cluj și Sălaj, iar documentele militare menționează că în 1914, în componența sa etnică erau 62% români, 34% maghiari și 4% alte naționalități.

Ulterior, românii din Regatul României au luptat, începând din august 1916 de partea Antantei. Concluzionând, poeziile scrise de soldații români din Transilvania care făceau parte din armata Imperiului Austro-Ungar, redau în primul rând trăirile semnatarilor în momentul scrierii, cunoscuți sau nu, și reprezintă mărturia faptului că moartea iminentă, în aceste împrejurări, l-a determinat pe soldatul român să se exteriorizeze și prin versuri, chiar dacă nu era poet, el făcând acest lucru simplu în termeni curați și conciși, constituind un adevărat patrimoniu personal pentru aceștia și contribuind nemijlocit la îmbogățirea istoriografiei care tratează Primul Război Mondial.

Bătaia dela Galiția

Foaie verde a lămâie

Eu aici în cătănie

Încep carte a vă scrie:

Și-mi scriu patimile mele

Cele bune, mai mult rele,

La care noi ne-am gândit

Când de-acasă ne-am pornit,

Ficiorii abia aștepta

Să intre în Galiția,

Căci Rusul ca vipăra

A’nconjurat Galiția…

În <Gefecht> când am intrat

Soarele s’a întunecat,

Dumnezeu ne-a rânduit

Nouă, semne pe pământ

Căci de-acum are să fie

Minune mare în astă lume,

Noi pe loc cu toți am stat

Și la soare ne-am uitat,

Ficiorii ziceau așa

Pentru noi nu-i bună asta,

Căci soarele era ca o lună

Ce nouă nu ne-a fost a bună,

Aceea a fost vineri de seară,

Noi mergeam pe drum de țară

De dușman ne apropiam

În <Gefechtmarsch> ne duceam

Dușmanul era aproape

Toți eram în ceas de moarte,

Joi pe la Sfântă Mărie

Eram în focul dintâie,

Cum în foc noi am intrat

Cinci zile n’am mai mâncat,

Numai sămânță de bostan

Căci de aceea mai aflam

Pe jos unde ne culcam…

Ficiorii ori cum să afla

Rusului tot nu să da,

Și cu toții așa striga:

„Bravi ficiori toți cu coraje

Care din Ardeal se trage

Mergem noi tot înainte

Inamicul a-l învinge”.

Mulți ficiori tare cădeau,

Căci gloanțele așa vineau,

Și care unde pica

Nime grije nu-i avea…

Măicuță de m’ai vedea

Plângerea-i de mila mea,

Plângereai lacrimi fierbinți

Ce străinu-s de părinți.

Galiția e țeară amară

Încinsă în foc și-n pară,

Din fruntea ficiorilor

Tot pe vârful munților,

Munți de piatră întăriți

Cu păduri acoperiți,

Tot păduri dese și late

Nu poți prin ele străbate,

Rusu-i șerpe afurisit

Șede în tufe acoperit,

Cum mergeam noi înainte

Nu vedeam a lui veșminte,

Toate în coloare ca iarba

Pe noi să-aruncă otrava.

Vineau gloanțe pe noi

Ca și picurii de ploi,

Dacă noi asta am văzut

Pe loc <Schwarmlinle> am făcut,

Așa mergeam noi înainte

Prin focul mare fierbinte,

<Maschinengewehr> a lor pușca

De și codru răsuna,

Și Rusul da cu tunul

De tremura tot pământul,

Peste noi bombe picau

Satele toate ardeau,

Oamenii amar plângeau

Și din sate toți fugeau,

Spre Ungaria alerga

Da de vor putea scăpa

Cel ce cu Rusul ținea…

Pe noi toți ei ne vindea

La Rusul <Meldung> ducea,

Când în sate noi intram

Clopotele le trăgeau,

Ca să audă Rusul bine

Trupa noastră de unde vineri Așa bine știa

Trupele unde umblau,

Noaptea unde se așeza

Țivilii focuri mari făcea

Într-un sat la miez-de-noapte

Trăgeau clopotele toate,

Noi de seamă i-am luat

Biserica am înconjurat,

Și-n ea pe cine am aflat?

Popa, fătu și diacul

Ce îndată i-a luat dracul,

Căci i-am prins și i-am legat

Și cu noi că i-am purtat,

Cum ne-am dus printr-o pădure

I-am și stâns din astă lume…

Frunză verde de mărar

De tinăr sunt voluntar.

Frunză verde din poiană

Îi culeasă de-o cătană

Îi cătană nu-i țivil

Și-i chiar Unterofițir

Ba și chiar <wirklicher> sergent

La 51-lea Regiment.

Frunză verde polomida

Îi din comuna Bonțida.

Scrisă în poesie de un ficior din cătănie, de Zugsführer Ioan Corpodean la Maschinengewehr-Abteilung Nr.4, sergent în Regimentul 51 „Svetozar Boroevic”.

Surse:

-Din colecţia Dor şi Jele, Cântece din răsboiu, editura Tipografiei „Carmen” Pitru P. Baritiu, Cluj, 1915.

Prof.dr. Cornel Mărculescu