În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front.
Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate. Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

În timpul guvernului prezidat de Alexandru Marghiloman, un grup de senatori au inițiat în iunie 1918 un proiect de lege, rămas din păcate fără finalitate, datorită demisiei executivului condus de Marghiloman, proiectul având ca scop de „a păstra de-a pururi vie și neștearsă în amintirea generațiilor prezente și viitoare memoria eroilor noștri„. Proiectul era cu atât mai inedit în viața politică românească, cu cât se cerea tuturor primăriilor din Romania Mare, obligativitatea de „a îngriji și împodobi mormintele celor căzuți pentru țară și neam”. Cert este că în vara anului 1919, a fost organizat un pelerinaj la Mărășești, ocazie cu care a participat și ziaristul Mihail Negru, care ulterior a publicat în paginile ziarului Universul, cu amărăciune, realitatea cruntă din iulie 1919 de la Mărășești : „…se mai încarcă și astăzi în cantități enorme din aceste locuri, frânturi de arme ruginite de toate neamurile, obuze și grenade explodate și neexplodate, cele mai ciudate și mai îngrozitoare rămășițe care se pot închipui … Cei duși, de sub brazdele în care azi cresc ierburi sălbatice și iarbă păscută de vite, se uită tăcuți și la tine, și la mine, și ne judecă. Ei vor, ei cer, un loc de adăpost, pe care nu pot crede că până în sfârșit tu nu li-l vei recunoaște ca cuvenit”.

Căpitanul Alexandru Câmpeanu

Explicațiuni sumare: Din carnetul cu impresii și amintiri. La datele arătate mai jos, eram locotenent și comandam Compania a 3-a din Regimentul 27 Infanterie. Căpitanul Câmpeanu Alexandru comanda Compania de Mitraliere. Poiana Uzului fusese cucerită de unguri și acum se pregătea un contraatac pentru recucerirea ei. Semnat, maior Ioan Munteanu

-9 octombrie 1916 – stau în avantposturi până la ora 10 a.m. după care sunt trimis să ocup tranșeele din linia a 2-a lucrate de Batalionul 3 încă din septembrie 1915. Admir soliditatea și amenajamentul acestor lucrări. La ora 10 seara sunt chemat de domnul comandant al Brigadei, care îmi dă ordin să mă pun cu compania la dispoziția căpitanului Câmpeanu care se găsește pe Obcina Salatruc împreună cu Compania 1-a comandata de locotenentul Alexandru Sion și două secții de mitraliere cu misiunea de a ataca pe la spate reduta de la cota 835/Poiana Uzului/făcută de noi în 915 și ocupată acum de unguri. Mă pun în marș la ora 11.15 seara.

-10 octombrie 1916 / Luni/ Ajung la Obcina Salatruc la ora 3.30 dimineața, unde găsesc pe căpitanul Câmpeanu împreună cu unitățile ce le avea sub comandă, dormind între brazi pe așternut de cetină. Îi raportez că sunt la dispoziția sa și îi dau ordinul Brigadei pe care-l citește și apoi mă invită să mă culc lângă el până la ora 5 dimineața când va trebui să începem acțiunea. Dormim epurește…la ora 5 dimineața, căpitanul Câmpeanu adună toți ofițerii, citește ordinul de operație și dă ordinele sale. Locotenentul Alexandru Sion pornește cu compania sa înainte cu serviciul de siguranță. Eu rămân în urmă la 300 de metri împreună cu secțiile de mitraliere.

Câmpeanu nu mai are astâmpăr: când este la avantgardă cu cele mai înaintate patrule pe care le orientează și le dă instrucțiuni potrivit cu situația în care se găseau, când este la grosul coloanei arătându-ne ce ar trebui să facem în cazul unui atac din partea dușmanului, sau în cazul unei surprinderi. Astfel, trecem pârâul Hijmelor și ajungem în pârâul Rachiti, în dreapta căruia se găsea mamelonul 835, ocupat de dușman. Compania 1-a ocupa malul drept al pârâului în fața căreia soseau și plecau patrule inamice care nu ne supărau deloc. Doi telefoniști unguri care controlau linia lor telefonică sunt făcuți prizonieri, acest lucru a dovedit că prezența noastră acolo era necunoscută dușmanului. Căpitanul Câmpeanu trimite patrule ca să facă legături cu Batalioanele vecine…la stânga, legătura se face ușor de la dreapta, însă nu ne venia nicio veste. Se înnoptează, ne culcăm tot epurește și tot pe cetină de brad. Toată noaptea ne-a fluierat gloanțele pe la urechi, pentru că de frică, ungurii trăgeau în vânt.

-11 octombrie 1916 /Marți / Dimineața stăm iarăși în aceiași poziție: Compania locotenentului Sion pe malul drept al pârâului Rachiti, iar compania mea și una secție Mitraliere în rezervă înșirată pe cărarea pe care sosise. Stau de vorbă cu Sion în fața unui foc unde pusesem să fiarbă de un ceai; căpitanul Câmpeanu era neastâmpărat că nu a putut face încă legături la dreapta și că agentul trimis la Regiment nu sosește cu noi ordine. Era ora 10.30, ceaiul tocmai dădea în clocot când aud niște împușcături în spatele companiei mele. Sar în sus. Câmpeanu tocmai sosi de pe linia de trăgători și îmi spune: „Ia vezi bre, trebuie să fie vreo patrulă”. Mă duc să văd ce este și găsesc înghesuiță pe cărarea din fața companiei mele o puzderie de unguri care trăgeau zăpăciți în direcția noastră. Și oamenii mei s-au zăpăcit puțin de acestă sosire neașteptată a unui mosafir nepoftit, dar, își revin imediat, fac față și încep a trage. Cad ungurii ca muștele, dar trag și ei și cad și din ai noștri.Vreau să mă întorc să raportez la căpitanul Câmpeanu situația. El era la la doi pași în spatele meu și îmi spune: „Surprinși suntem noi, dar mai surprinși sunt ei, uite, caută să fugă peste deal / ține-i tu de vorbă aci, ca eu să le ies înainte pă coama dealului”. Zicând aceste vorbe, ia în spate o mitralieră ce era lângă el și dând ordin celorlalți servanți să-l urmeze, urcă în fugă coama dealului. Peste puțin timp, aud mitraliera cântând; un servant sosește rănit și îmi spune: „Domnul căpitan trage singur cu mitraliera a omorât o mulțime de unguri, mereu trage și mereu țipă la ei să se predea”. Din fața mea, ungurii cei vii au dispărut aproape complet, toți trecuse dealul și se găseau în fața mitralierei care trăgea o serie de focuri și apoi înceta , repetând acest joc de vreo patru ori. Ce se întâmpla acolo? Căpitanul Câmpeanu trăgea 50 până la 60 de focuri în timpul cărora ungurii stăteau grămadă cu capul în pământ fără să tragă un foc, apoi înceta și striga la ei „Predai”. Când focurile mitralierei încetau, ungurii se sculau și mai trăgeau și ei, încetând apoi, iar Câmpeanu le striga din nou : „Predai”.

Acest joc s-a repetat de patru ori, la al doilea Câmpeanu a fost ușor rănit la umăr, iar la a patra strigare de „Predai”, a fost lovit în stomac. Căzut jos este pus pe o targă, după ce este pansat și apoi rânduiesc 4 soldați voinici care să-l ducă fără să-l zdruncine la postul de prim ajutor. Nu plecase nici de trei minute brancardierii cu viteazul căpitan pe targă și un caporal îmi aduce un sublocotenent ungur care îmi declară că vrea să se predea cu toată compania. Îi fac semn să poftească, după care sosesc întâi 3 ofițeri și 40 de soldați unguri, apoi un alt rând de 34 unguri pe care îi trimet spre Brigada, iar în drum se mai atașează la acest convoi încă 37, în total 111 soldați unguri cu 3 ofițeri. Fusese o companie trimisă în recunoaștere care nu a știut să-și ia măsurile de siguranță. Pe când adunam oamenii, ca să reconstituiesc situația de la început, la postul de prim ajutor, căpitanul Câmpeanu ăși dădea sufletul zicând: „locotenent Munteanu să ia comanda și să prindeți pe toți ungurii”.

Maior Ioan Munteanu

Locotenent Alexandru Sion

Cine nu cunoaște în Regimentul 27 Infanterie bravura și voia bună a locotenentului Alexandru Sion, „Alecu”, cum îi zicem noi! Era cel mai vesel din noi toți, în orice împrejurare ne-am fi găsit, pe orice vreme el nu-și pierdea niciodată voia lui bună și toți cei din prejurul lui ca electrizați nu simțeam greutatea. Bravura și disprețul lui de moarte era de pomină pentru toți ostații din Regimentul nostru. Unde era greul mai mare, unde lupta cea mai înverșunată și ploaia de gloanțe mai fără răgaz, acolo îl aflai pe Alecu. Ei toți, la vederea lui, căpătau curaj de înaintau flăcăii pe Valea Trotușului, fără să bage de seamă potopul de gloanțe și fum ce arunca inamicul. Și mulți cădeau în jurul locotenentului Sion, iar el parcă era fermecat, nu era atins niciodată, a fost în toate luptele din Transilvania. Și adesea îl sfătuiam noi să fie mai cu luare aminte, dar el răspundea totdeauna râzând cu voie bună: „Măi, eu nu mor, măi!”.

La sfârșitul lunii iulie 1917, porniseră inamicii noștri o ofensivă puternică pe Valea Oituzului și a Uzului până la frontul rus cu care nemții și ungurii se înfrățiseră. Regimentul 27 Infanterie s-a retras conform ordinelor până în satul Bogata de la nord-vest de Tg.Ocna. În ziua de 30 iulie 1917, a primit ordin Regimentul nostru să contra atace pe inamicul ce amenința să ocupe Valea Trotușului și să-l respingă până în vechile tranșee. Înainte de începerea atacului, locotenentul Sion era foarte vesel și îmbărbăta cu voia lui bună pe toți, făgăduia mereu că va fi vai de nemții peste care va da el cu compania; soldații luiîl aprobau din ochi și toți se uitau la el cu admirație și dragoste, căci îl știau că e cel mai viteaz din toți.

Era o zi frumoasă de iulie, dar căldura nu se simțea în pădurea în care era adunat Regimentul. Cu liniște s-a primit de toți ordinul de ATAC, explicat cu multă pricepere și îndemn la luptă de cel mai iubit din Comandanții de Regimente, de domnul colonel Ganea Ștefan. Compania 1-a sub comanda locotenentului Sion, era în linia întâi pe pintenul format de pârâul Ariniș în dreapta și vârful Titirez în stânga. Înaintea primului val al Companiei sale mergea locotenentul Sion conducând cu pricepere atacul Companiei. Și de aproape îl urmăreau băieții, căci aveau exemplul șefului lor iubit și viteaz. A început inamicul să tragă cu puști și mitraliere, dar valurile de asalt mergeau regulat suind cu greu panta spre vârful Vrânceanu și Cireșoaia.Văzând inamicul siguranța cu care înaintau ai noștri, au părăsit în grabă tot ce aveau mai greu pe ei și fugeau speriați căci știau că baioneta românească nu iartă. Ajungând astfel Compania 1-a condusă de bravul comandant până în vârful Vrânceanu, unde locul se deschide, nemaifiind pădure, tot timpul, locotenentul Sion nu mai contenea cu glumele și cuvintele de îmbărbătare, găsea pentru fiecare un cuvânt ce merge la inimă, iar cei grav răniți se uitau cu jale după el și le părea rău că nu pot să-l urmeze, căci, cu omul vrednic nu e păcat să mori. Cei ușor răniți nu stăteau un moment pe gânduri să urmeze rândurile însuflețite de locotenentul Sion.

Ajungând ai noștri sub vârful Vrânceanu, a început inamicul un baraj de artilerie și o ploaie de gloanțe de mitraliere și arme de nu se mai auzea nimic nici în cer nici pe pământ. Era pe la ora 5.30 seara. După o scurtă oprire, a pornit valurile de asalt neluând în seamă prăpădul prin care trebuia să treacă. În fruntea Companiei sale și strigând „Înainte”, a pornit locotenentul Sion prin focul inamicului. Dar, nu a făcut decât câțiva pași și a căzut doborât de un glonț în burtă. Și a mers înainte Compania 1-a să răzbune pe dragul lor comandant. Locotenentul Sion a fost luat în grabă și dus la postul de prim ajutor, unde își simțea sfârșitul viteazul, dar niciun semn, nicio lacrimă nu-i trăda suferința. Și când soarele își ascundea fața după munții Carpați pentru a nu mai lumina atâta sânge pe pământ, a închis ochii pentru totdeauna Locotenentul Sion, iubitul nostru Alecu, cu gândul la compania sa și la soldații lui mult iubiți. Plâns de toți cei care l-au cunoscut, a fost înmormântat lângă Biserica din Bogata. Pentru bravura cu care a luptat, a fost citat prin Ordin de Divizia a 7-a, iar unui redut de pe vârful Vrânceanu i s-a dat numele de redutul Locotenent Sion.

Căpitan Ioan Archip

Sublocotenent Constantin Ciosu

Sosise ziua mult așteptată și căutată de mic și mare. Era ziua de 15 august 1916 când Armata Română pășea maiestos peste culmea Carpaților, ducând pe vârful baionetelor libertatea fraților lor. Toți erau veseli și voioși prcă mergeau la nuntă. Nu se cunoștea nici oboseala, nici foamea și nici o piedică. Îndată după trecerea graniței, văd că vine și mi se prezintă la Companie, sublocotenentul Constantin Ciosu, care spune că după dorința sa a fost mutat de la trenul de luptă al Regimentului la Compania 11-a. Mare îmi fu mulțumirea sufletească când văzui că în unitatea ce o comand voi avea pe acest ofițer însuflețit de adevărate sentimente românești.

În înaintarea noastră în Ardeal până aproape de Sighișoara, în orice însărcinare grea ce avea vreunul din plutoane, sublocotenentul Ciosu era acela care cu mâna la chipiu îmi spunea: „Domnule locotenent, eu cu plotonul meu voi să axecut aceasta”. Nenumărate au fost însărcinările pe care le-a avut și le-a executat ca un adevărat ostaș cu dragoste de neam și de țară sfidând moarte cu un dispreț de netăgăduit. Era cam pe la sfârșitul lui septembrie 1916 când armatele germane concentrate în număr covârșitor iau ofensiva și încep a respinge armatele noastre, forțându-ne la retragere. Părăseam terenul ocupat, dar cu lupte îndârjite, cauzând inamicului pierderi simțitoare. Ajunsesem aproape de graniță la locul numit Poiana Uzvolghy. Nu aveam nici o știre pozitivă despre ce forțe are inamicul. Pentru aceasta, comandantul Regimentului Bacău nr. 27 Infanterie, locotenent colonel Cezar Mihail, mă cheamă la ordine și îmi ordonă ca împreună cu un pluton să pregătesc o cursă inamicului și să-i fac prizonieri.

Mă întorc imediat la Companie după primirea ordinului unde comunic însărcinarea primită. Numaidecât sublocotenentul Ciosu iese înainte și spune: „Domnule locotenent, eu voi executa aceasta!”. Parcă îl și văd cum ăți lua plotonul săltând de bucurie și îndreptându-se spre locul indicat. Cum ajunse acolo, își așeză oamenii în așa fel încât pe la ora 3 p.m. aud câteva focuri de arme și încolo nimic mai mult. Ce era? O patrulă de Husari trecu peste posturile așezate de sublocotenentul Ciosu și mergea înainte. Când s-a depărtat vreo 150 metri, sublocotenentul Ciosu deschide un foc repede în urma lor, somându-i să se predea. La aceasta, patrula inamică descalică la cai și deschide și ea focul. Un glonț nemilos lovește mortal pe bravul ofițer. Îndată căzu la pământ strigând sergentului Ferestauaru: „Puneți mâna pe ei și să mă răzbunați”. Într-adevăr, patrula fu prinsă, dar de astă dată sublocotenentul Ciosu plăti tributul său către țară cu viața.

Căpitan Ioan Archip

Sergentul Gheorghe Ferestauaru

Era în ziua de 2 ianuarie 1917, când nemții căutau cu orice preț să dea ultima lovitură Armatei Române, spre a pune stăpânire și pe Moldova. Ne găseam pe poziție la Pralea în rezerva Brigăzii de Cavalerie, când Regimentul Bacău nr. 27 Infanterie primește ordin de a pleca în ajutorul Regimentului 15 Infanterie care fusese respins de inamic de pe cota 773. Plecăm pe la ora 4 p.m. în direcția ordonată unde ajungem la ora 11 p.m. , rămânând pe loc până în zorii zilei când ne-am pregătit de contra-atac. În ziua de 3 ianuarie 1917, ora 11 p.m. primim ordine de contra-atac spre a relua cota 773. La acest contra-atac s-a distins sergentul Gheorghe Ferestauaru, care punându-se în capul Plotonului său, în cel mai scurt timp fu în vârful cotei cu strigăte de „URA”, de clocotea văile. Inamicul, îngrozit fu pus pe fugă, lăsând totul în urma lui, dar după câteva minute un glonț nebun vine și lovește în piept pe bravul sergent, care rostogolindu-se alături de ai săi, strigă: „Fraților, nu-i lăsați, a noastră e izbânda!”. Nu trecu mult timp și viteazul sergent ăși dădu sufletul, strângându-și arma dragă la piept cu care pe mulți dușmani îi culcase pe veci. Plâns de întreaga Companie în care viteazul sergent căzuse, odihnește la umbra falnicilor stejari din Munții Pralei, unde pâraiele șoptesc, frunzele murmură, zicând: „Prin brațul vostru eroic, izbânda va fi a voastră”.

Căpitan Gheorghe V. Popescu

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu