Ne-am întors sa vedem cine ne descoperise…
Știu, mulți ați speculat ca ne-a prins profu. Nevasta-mea m-a pus la regim de hrana rece săptămâna asta în încercarea ei de a afla mai repede cum se continua povestea. Însă trebuia sa fiu corect fata de toată lumea și sa nu aplic vreun tratament preferențial sub nici o forma, în ciuda meniului bazat pe cartofi prăjiți din aceste zile. Cum însă nu mai pot de dorul unei ciorbe, m-am apucat sa scriu continuarea povestii. Nu, dragii mei, nu era profu. La vremea aceea probabil ca se apropia de 60 de ani și dacă l-aș fi văzut pe dansul într-o discoteca as fi putut jura ca le-am văzut pe toate pe lumea asta.
Erau șoferii celor 2 microbuze cu care venisem la Sibiu. Uimirea noastră nu cunoștea margini totuși… Din câte cluburi erau în orașul acela, sa ne nimerim cu ei în același loc… Care erau șansele? ” Nea Marcel, nea Ioane…sa trăiți!”…. „Sa trăim cu toții, nepoate”…. ma alintara ei. „Cum ați ajuns aici, știe profu de voi?”, urma în chip retoric o întrebare din partea lor. Le-am povestit pe scurt și ne-am amuzat pe tema asta. Pe la noi prin buzunare bătea vântul, eram cu finanțele pe terminate, dar spre norocul nostru șoferii noștri aveau o canapea închiriată numai pentru ei asa ca am avut și noi loc la masa lor. Din vorba în vorba, cu ce mai aveam noi și cu ce ne-au mai cinstit ei, s-a făcut 4 dimineața. Un dram de conștiința mai palpaia totusi undeva într-un colt al mintii. La 12 eram programați sa cantam în competiție, mai erau 8 ore și trebuia sa apucam și sa dormim un pic. Ne-am scuzat într-un final, am multumit pentru tot și ne-am întors la cămin rupți de oboseala.
Dacă la venire ne-am mirat ca nu ne-am rupt gatul sărind gardul de la întrare, când am mers înapoi a fost un adevărat miracol. Toată oboseala drumului, faptul ca eram nedormiti de 24 de ore și lichidele recomandate de doctor s-au lăsat în picioare încât pentru noi sa ajungem înapoi la etajul 3 al căminului a fost o performanta fizica remarcabila, comparabila cu o ascensiune pana pe la vreo 5000 de metri cel puțin. Cristi s-a împiedicat de patul lui care era primul de lângă ușa, lucru ce l-a ajutat sa ajungă mai repede în el. Eu cu chiu cu vai l-am nimerit pe al meu și am cazut ca un copac secerat de furtuna. Nici nu ne-am mai obosit sa ne schimbam sau sa ne descălțam. Oricum la starea noastră nu mai nimeream nimic, ne-am fi încălțat cu fesul. Asa ne-a gasit profu dimineata, complet îmbrăcați și încălțați, căzuți la datorie.
Asa de supărat a fost pe noi încât nici nu ne-a mai trezit pentru micul dejun. Pe noi ne-a trezit pe la 10 zarva din camera și lumina puternica ce venea de la geam. Am deschis ochii pe rand, sa nu obosim. O durere de cap teribila ne amintea de abuzurile noastre din noaptea precedenta. În primele 10 minute încă nu înțelegeam de ce suntem îmbrăcați și când s-a întâmplat minunea asta, apoi ne-am adus aminte. Pe măsură ce ni se încarca Windows-ul, am început sa punem cap la cap niște gânduri cât de cât coerente și ne-am dat seama ca e teribil de târziu și ca micul dejun s-a dus demult. Ridicați în capul oaselor, am întrebat colegii cam cum stam în raport cu profu. Toți ne-au zis ca e groasa rău situația, ca asa supărat nu l-au văzut niciodată. La drept vorbind, avea și de ce. Prea o făcusem lata. Pentru niște teribilisme de adolescenți pusesem în pericol munca întregii echipe din ultimele luni, ne bătusem joc de încrederea acordata și chiar și fata de colegi eram vinovați. De la noi se aștepta mult, iar noi aveam o asa migrena ca nici sa stam în picioare nu mai puteam darămite sa ma concuram la faza națională a olimpiadei. Eu și Cristi ne-am uitat chiorâș unul la altul, încă deranjați de lumina puternica din camera și cumva ne-am înțeles din priviri. Era timpul sa facem ceva în privinta asta, altfel ne dădeam foc la valiză pentru tot restul liceului.
În timp ce colegii își pregăteau hainele sa se schimbe noi doi am înfipt mana în niște prosoape și am fugit la dușuri. Bine, fugit e un fel de a spune, mai mult am orbecait pana acolo. 30 de minute am stat sub apa rece ca gheata, cât de rece a putut sa ne-o ofere robinetul. Dardaiam de frig, dar am suportat vitejește, trebuia sa iasă din noi tot ce bagasem în seara precedenta. Daca ar fi fost boboteaza în ziua respectiva, am fi câștigat cu brio proba de înot la copca. După ce am tremurat de ți se făcea mila de noi, am băgat repede un espresso dublu ca să ne revigoram și din interior spre exterior. Aceste doua șocuri combinate și-au atins scopul. Toată moleseala aia a dispărut și devenisem atât de surescitati încât tresaream de fiecare data când ne striga cineva. Zici ca ne bagase careva în priza. Planul era clar, trebuia sa facem prestația vieții noastre. Cu profu ne-am întâlnit de vreo 2 ori accidental pe coridor. Nici nu ne-a salutat măcar, ceea ce ne-a durut tare. Lucrul acesta ne-a întărit hotărârea sa facem tot ce depinde de noi sa reparam situația.
Niciodată nu am excelat la capitolul „muzica populara”. Nici nu am avut ocazia sa o studiez și cum necum nu s-a lipit de mine, deși o apreciez și ii respect mult pe cei care o canta bine. Chestia cu taraful liceului era mai mult o chestie extra, un fel de opțional pe care îl luam însă în serios datorita respectului fata de domnul profesor. Aveam de cantat o suita munteneasca, ce se termina cu o sârbă îndrăcita ce multe luni ne dăduse de furca serios, mai ales din punct de vedere al rapiditatii cu care se canta. Câteodată ne ieșea, câteodată nu, însă ce e cert este ca aveam emoții când ajungeam la ea si mereu se rărea tempoul în dreptul ei, oricât de energic ne-ar fi dirijat profu. Prinsesem frica de sârba aia și numai gândul ca se apropia ne făcea sa ne crispam de emoții.
În ziua aceea nu a mai contat nimic, nici nu am avut timp sa ne gândim la detalii. Sârbe, hore, tot ce era scris acolo ne-au iesit brici. De cum am pus viorile la gat si s-a dat întrarea, am întrat pe modul turbo. Fără pic de ezitări, amintindu-ne toate repetițiile și toate voltele de parca am fi cantat cu partitura în fata, am executat tot ce era acolo de parca nu eram noi. Niciodată nu am cantat asa la taraf. Împinși de la spate de adrenalina, cofeina și mai ales de motivația de a ne spala cât mai bine păcatele, fum a ieșit din viorile și arcusurile noastre. Profu era cel puțin mirat de ceea ce vedea și simțea de la noi, colegii au prins și ei mai mult curaj vazand vitejia ce se manifesta în cele 2 capete de coloana ale ansamblului așadar orice precauție a fost lăsată la o parte și s-a cantat la tempourile adevărate, nu la cele de rezerva. Pentru prima data de când se înființare formația chiar s-a grăbit puțin la ultima sârba. O nota nu s-a ratat, nici de către noi nici de către colegi. În acea zi am dat fiecare 150% din potentialul nostru. Dacă îmi aduc aminte bine chiar și Florentin, profesorul de țambal a rămas fără vreo 2 corzi în acea zi, atâta zel s-a pus în acea prestație. Finalul a fost de pus în rama. Niciodată nu ne-am sincronizat asa. Comisia a rămas paf, i-am văzut cu adevărat impresionati când am coborât de pe scena și am trecut pe lângă dânșii.
Ajunsi în hol, ne-am îmbrățișat și ne-am felicitat reciproc pentru prestație. Nu ne venea sa credem ce am reușit și ce sentiment am trăit împreună. Proful încă încerca să se țină tare pe poziții deși era topit tot de cum ne-a ieșit programul. Ne-a felicitat și cum necum s-a abținut deocamdată sa ne pupe, jucând încă pe cartea supărării, deși noi cu experienta la poker puteam vedea printre rânduri ca l-am copleșit de bucurie și ca păcatele ne erau iertate. Orele ce au urmat au trecut tare greu. Juriul era retras pentru deliberare, noi așteptăm cu sufletul la gura rezultatele. Nu îndrăzneam încă sa o spunem cu voce tare, dar se simțea ca toți în sinea noastră ne întrebam „ce ar fi dacă…? Cum ar fi?”. Reprezentam un liceu mic, de provincie, și nu eram cotați cu prea multe șanse în duelul cu mult mai titratele licee din orașele mari ale țării. Însă pentru prima data simțeam ca avem o șansă reala la primele locuri. Prea bine ne ieșise ca să mai conteze de unde veneam. Într-un final se apropie profu de noi, cu o fata gânditoare și preocupata. „E clar”, ne-am gândit. ” nu a fost sa fie nici de data asta”. Ne-am strâns în jurul lui ca să ne dea trista veste. „Mai băieți…” a început el. Noua ne venea sa intrăm în pământ. Era clar ca urma sa ne facă harcea parcea, mai ales pe noi doi, ceea ce sincer chiar meritam. „… Nu știu ce s-a întâmplat cu voi…” continua profu sa ne tina în suspans. Ne țineam respirația, anticipând mama tuturor reproșurilor sa se abata asupra noastră. „… Dar niciodată nu v-am văzut cântând asa”. Am ridicat mirați privirea din pamant la auzul unei asemenea cotituri în cuvântarea lui. „nu știu ce ați făcut, nu știu cum ați făcut și sincer acum nici nu mai contează”. Am tras aer adânc în piept, eram salvați! Vasazica nu mai era supărat pe noi. Gândul asta ne ușura povara sufleteasca mai mult decât orice apreciere din partea oricui altcineva.” Ceea ce contează…. (și făcu aici o pauza dramatica, ii plăcea sa ne fiarbă)… Este ca ati luat locul 1! SUNTEȚI CAMPIONI NAȚIONALI!”
Am rămas afiș toți. Ne-a luat câteva secunde bune sa înțelegem ce ne-a spus. Atâta timp am încercat sa ne pregătim pentru dezamăgire încât acum când am aflat marea veste la care visam cu toții nici nu mai știam cum sa ne bucuram. Parca nu ne venea sa credem. Ne-am mai pupat odată și de data asta s-a topit de tot și profu. Ne-a felicitat și ne-a luat în brate inclusiv pe noi. L-am urmărit pana mai într-un colt, și împreună cu Cristi ne-am cerut iertare. Ne părea sincer rău că l-am supărat. Îl lumina zilei și trecând prin realitatea concursului isprăvile noastre de care noaptea precedenta eram asa de mândri nu ni se mai păreau asa vitejești acum. Înțelegeam mai bine cât riscasem și ce prostie făcusem. A fost ultima data când l-am mai supărat. Am păstrat o relație excelenta cu dansul tot restul liceului și la ani buni de la absolvire când ne chema sa venim sa mai cantam cu elevii răspundeam afirmativ de fiecare data. Ne invoiam de la facultate, de la servici, fiecare cum putea și veneam la taraf cu aceeași bucurie ca pe vremurile când eram elevii dumnealui.
Peste detaliile acestei întâmplări s-a așternut praful și uitarea de-a lungul anilor. Putini își mai aduc aminte de rezultatul de atunci. Chiar și mai putini își amintesc și condițiile în care a fost obținut.
Doua lucruri însă au rămas în urma celor intamplate: dragostea fata de arta insuflata de domnul profesor în sufletele noastre și faptul ca la trasul liniei, liceul de arte din Târgoviște era primul pe lista, cu 100 de puncte.
Un rezultat obținut în extremis într-o situație în care ne-am salvat ca prin urechile acului. Dar ce rezultat…

SFÂRȘIT

Prof. Ciprian Râvnic