În demersul nostru ne propunem să aducem la lumină unele aspecte din viața Regimentelor românești care au participat la primul război mondial, dar mai ales, a însemnărilor unor soldați și ofițeri, care au luptat, au luat decizii și și-au dat viața pe front.
Cu atât mai mult sunt deosebit de importante aceste însemnări, cu cât, ele readuc în atenția publicului larg, momente și fapte ale strămoșilor noștri din primul război mondial, mai puțin cunoscute, unele chiar inedite, păstrate în custodia Arhivelor Militare Române, documente cercetate de-a lungul timpului de noi cu meticulozitate.
Pentru ineditul informațiilor, am ales să păstrăm în mare parte grafia timpului, chiar dacă în anumite momente scrisul era greu lizibil și am întâmpinat dificultăți în descifrarea acestuia, sau informațiile erau scrise în dialectele epocii.

Sergentul Ștefan Cărăușu și caporalul Scarlat Leonescu

În ziua de 29 august 1916, Compania 1-a din Regimentul 27 Infanterie, avea ordin să atace de front defileul Cikseredei călare pe șoseaua Ciksereda-Olah Falva. Inamicul ocupa poziția la vest de izvorul Onardian și un atac de front era imposibil, dar pentru a se putea da un atac de flanc, trebuia să se cunoască bine poziția inamicului, precum și locul unde se găsea Artileria. Atunci, comandantul Companiei 1-a locotenentul Alexandru Sion a chemat la sine pe doi dintre cei mai întreprinzători gradați: segentul Ștefan Cărăușu și pe caporalul Scarlat Leonescu, dându-le însărcinarea să meargă în patrulă pe unde vor ști ei și să vadă felul cum este organizat inamicul și cum sunt dispuse forțele acestuia, iar pentru această misiune li s-a dat voie să ia oricâți oameni vor avea nevoie. Dar, sergentul Ștefan Cărăușu și caporalul Scarlat Leonescu au înțeles bine situația și au observat că se pot strecura mai ușor doi oameni decât mai mulți. Astfel, pe la ora 11 a.m. cei doi ostași au plecat să-și îndeplinească greaua însărcinare. Prin defileul Ciksereda curge un pârâu ce cu mare zgomot ăși aruncă apele din stâncă în stâncă până ajunge la râul Olt. Prin albia acestui râu și-au croit drumul cei doi ostași, ascunzându-se pe după stânci și udați adesea de căderea apei. Pe la orele 3 după amiaza, cei doi ostași s-au întors uzi până la piele, cu mâinile și cu genunchii zgâriați, dar cu o schiță exactă a frontului inamic. Această schiță, a fost trimisă imediat la comandantul batalionului și pe la ora 5 după amiaza, flancul stâng al inamicului a fost atacat și inamicul era să fie prins tot, grație destoiniciei, curajului și priceperii celor doi gradați. După ce poziția inamică a fost ocupată, s-a văzut că informația dată de cei doi viteji a fost una foarte exactă. Pentru curajul și destoinicia cu care au lucrat, sergentul Ștefan Cărăușu și caporalul Scarlat Leonescu, au fost felicitați în fața Companiei 1-a de locotenentul Alecu (Alexandru Sion), au fost dați ca exemplu și au fost propuși pentru decorare.

Căpitan Gheorghe V. Popescu

Povestiri din războiu, de locotenent Iosif Ciobanu

În ziua de 26 iulie 1917, inamicul începe la ora 5 dimineața un groaznic bombardament de Artilerie grea și mortiere asupra cotei 956 de pe aliniamentul Kiskes-Doftana. În câteva minute, posturile înaintate fuseseră distruse, iar o parte silite să se retragă în tranșee. Adăposturile trupei, admirabil organizate după o oră și jumătate de bombardament, începură unul câte unul să se prăbușească sub năpraznicul foc al proiectilelor dușmane. Umbra morții nemiloase trecu prin fața fiecărui luptător care ăși aștepta dintr-o clipă în alta strânși după traversele ce mai existau, sfârșitul, departe de casa lor, departe de femeia și copiii lor dragi care vor rămâne singuri fără niciun sprijin. Numai sergentul Ioan Păunescu, contingent vechiu, ostaș bătrân, rezemat de talazul tranșeului, înfrigurat la față, cu pumnul strâns de gâtul armei sale, supraveghează cu ochiul neclintit înaintea rețelelor de sârmă ghimpată, ca nu cumva inamicul să se strecoare și să înceapă atacul prin surprindere. Potopul se dezlănțuie cu toată furia, copacii rupți des peste mijloc se frâng cu un geamăt prelung, iar stânca izbită în plin se sfarămă în mii de bucăți, care rătăcesc în toate părțile urlând sinistru. Văile din dreapta și din stânga crestei pe care o ocupăm, Valea Doftanei, poartă zgomotul asurzitor până departe, acesta fiind cântecul luptei deznădăjduite. Cântecul morții care răsună în urechile soldaților ce aștepta sfârșitul luptei sau al vieții-totuna pentru ei-silueta bătrânului sergent se vede încă la colțul traversei pe care o ocupa. Figura sa e oțelită, iar în ochii săi de vultur, se văd scântei de focul viu al dragostei de țară.

Brusc, artileria încetează și răpăitul mitralierelor și al armelor încep cu o furie care trezesc în mintea soldatului lupta îndârjită, lupta corp la corp. „La arme!”, fu strigătul sergentului care văzuse inamicul strecurându-se până la rețele. Soldații sunt într-o clipă la loc, sprijiniți în locul fostelor crenele. Baioneta este pusă, focul se dezlănțuie înfiorând codrul, iar grenadierii încep barajele cu o nimicitoare repeziciune. Gloanțele piuie ascuțit, iar exploziile grenadelor urmează neîntrerupt, arătând dușmanului că nu se dă cu niciun preț o palmă de pământ ce păzim. De la un capăt la altul al tranșeului, sunt o clipă lângă fiecare spunându-le în mod mecanic o vorbă de încurajare, „Așa băieți…fără frică…Ia mir…”.

În dreapta, inamicul a ocupat o traversă a noastră, îmi raportează nervos și îngrijorat un soldat. Păunescu a și zburat într-acolo, m-am repezit și eu după el, ajungem la colțul traversei pe care o stăpâneam noi, un post de grenadieri era instalat acolo, tocmai ce ne trebuia. Trei grenade sunt azvârlite una după alta și după cele trei explozii, prin norul de fum cu baioneta la armă, o grupă se instalează în pozițiunea pierdută, inamicul fuge, lăsându-și câte unul, câte unul din soldații săi. În stânga se mai liniștește focul, merg să fac inspecția și controlul oamenilor. Lupta încetase, atacul inamicului nu ajunsese la alt rezultat decât că își pierduse o mulțime de soldați zadarnic. Liniște…numai câte un vaiet dureros se mai aude către poziția inamică, încet, prelung, înfiorând pădurea. Păunescu după ce fusese lăudat în fața tuturor, adormise pe o scândură așezată anume în peretele tranșeului. Îi urmăream fața sa înseninată și visurile sale de departe, de la cei patru copii ce-l așteptau și care-l știau că luptă undeva departe pentru țară.

Sublocotenent Gheorghe Șenchea

Comandantul Plutonului 1 din Compania 1-a a Regimentului 27 Infanterie, sublocotenentul Gheorghe Șenchea nu cunoștea ce însemnează cuvântul greu și imposibil. El știa un singur lucru, că ordinul trebuie executat cu orice preț. Fiind inteligent și foarte iscusit, toate ordinele ce le primea le executa cu sfințenie și până la sfârșit. Soldații îl ascultau orbește, căci vedeau că unde era greu, acolo era și sublocotenentul Șenchea și toate ordinele sale nu dădeau niciodată greș. În fruntea plutonului a mers până dincolo de Odorhei, în Transilvania, unde a luptat cu vitejie la Uz, Bolintin, Otopeni, Spidele. După retragerea de la București până la Siret, a fost trimis în Munții Vrancei, unde inamicul vroia să treacă cu orice preț. În ziua de 3 ianuarie 1917, Regimentul a avut ordin să atace cota 773 la Poiana Cireșului, de lângă Pralea. Plutonul sublocotenentului Șenchea era în linia 1-a și înainta printr-o pădure rară…focul inamicului era omorâtor și soldații înaintau din copac în copac. Observând înaintarea executată de soldații săi, sublocotenentul Șenchea a văzut că în dosul unei buturugi erau vreo 7-8 soldați care nu înaintau. Imediat s-a îndreptat către acel loc să vadă care e cauza de nu merg înainte acei soldați, căci sublocotenentul Șenchea era obișnuit să nu vadă ezitare în plutonul său. Nu fără surprindere a văzut că dacă soldații nu înaintau, cauza era binecuvântată, căci erau morți cu toții. Dar nu era vreme de pierdut, a plecat înainte să conducă pe cei vii la izbândă. Dar, când s-a ridicat, inamicul ce doborâse pe cei 7-8 soldați, l-a achitat și pe el și a căzut lângă ceilalți ostași, lovit în cap de un glonte explozibil. Capul i s-a desfăcut în mai multe bucăți, încât nu a mai avut timp să zică niciun cuvânt. După ce cota 773 a fost ocupată de ai noștri, a fost înmormântat într-o poiană, adevăratul și bravul ostaș sublocotenent Gheorghe Șenchea. Ca la mormântul tuturor vitejilor nu a avut paradă mare, dar a avut părerea de rău a tuturor celor care l-au cunoscut și lacrimile adevărate ale ostașilor ce plângeau pe comandantul lor ca pe un frate mai mare.

Căpitan Ioan Archip

Sursa: Arhivele Ministerului Apărării Naționale, Centrul de Studii și păstrare a Arhivelor Militare

Prof.dr. Cornel Mărculescu